RO: Pentru ca textul să nu pară și mai trist decât este, apasă play aici.

M-a întrebat dacă aș mai avea doar 6 ore de trăit, ce aș vrea să fac? I-am răspuns fără să mă gândesc prea mult că aș vrea să scriu. Aș vrea să scriu ceva care să fie important peste mulți ani. Dar cum poate să fie o poveste importantă pentru cineva dacă nu e povestea lui?

Mă regăsesc într-o situație despre care nu mi-a spus nimeni. Nu sunt pregătită pentru asta și nici nu știu dacă te poate pregăti cineva pentru asta: să ții doliu după o persoană care e încă în viață. Sau după două. Nu mi-a spus nimeni că într-un timp atât de scurt te poți atașa atât de tare de cineva. Nu mi-a spus nimeni ce înseamnă o experiență de voluntariat internațională și cât de mare impact pot avea prieteniile pe care le faci aici. Și cât de tare te doare când te despărți de ele.

Am plecat în Spania acum 4 luni aproape (deja!) fără prea multe așteptări, am vrut să mă duc undeva unde să nu cunosc pe nimeni, dar să încerc să mă cunosc mai mult pe mine. Am fost temătoare că nu vă voi descurca cu cele o mie de gânduri într-un minut, că nu mă voi adapta, dar mi-am zis că până la urmă o să găsesc o soluție. Până la urmă, mereu o fac. Și în plus, să stau singură nu era un lucru de care eram străină.

Dar cum să stai singură într-un apartament cu încă 4 oameni? Unde cele mai importante discuții se poartă la reuniunile nocturne din sufragerie, la paharele mereu goale și la semințele mâncate foarte târziu în noapte pe balconul cu vedere la stele. Cum să stai singură cu tine când mereu e o petrecere, un lucru de făcut pe afară, un bar nou de încercat, o experiență nouă de trăit, niște pietre noi dintr-un râu peste care să pășești, niște poteci noi pe care să le explorezi? Cum să stai singură când cele mai frumoase momente sunt cele pe care le petreci cu oamenii de aici? Cu mica și noua ta familie.

Povestea mea e importantă pentru mine, dar în același timp, povestea mea poate fi o dovadă despre ce înseamnă o prietenie dincolo de orice fel de frontiere. Dincolo de faptul că nu suntem la fel, că poate nu vorbim aceeași limbă, nu ne plac aceleași lucruri, nu ne comportăm și nu simțim întotdeauna în același mod. Dar, cu toate astea, ne-am acceptat necondiționat, ne-am sprijinit fără vreo reținere și am plâns la fel de tare când ne-am despărțit.

Acum sunt într-un doliu după persoanele care mi-au înseninat zilele în ultimele 4 luni și cu toate că simt că am pietre care-mi înconjoară sufletul, sufocându-l încet, încet, știu că va fi mai bine. Pentru că pe Meli și pe Mia le am mereu cu mine. Dincolo de fotografiile și video-urile din telefon, dincolo de hainele pe care mi le-au lăsat și cu care plâng uneori în brațe, dincolo de tot ce am învățat de la amândouă, cu ce am rămas de la ele e forța de a continua. Le-a fost uneori greu aici, înainte să ne cunoaștem, le-a fost greu și după ce ne-am cunoscut, mi-a fost și mie greu, însă am învățat (sau poate ne-am sfătuit și ajutat) mereu să nu ne dăm bătute.

 

După ce a plecat Meli, m-am dus și mi-am cumpărat o ojă roz și mi-am făcut unghiile. Nu-mi mai făcusem unghiile de câțiva ani. Dar am făcut asta pentru că ea o făcea și așa mă simțeam mai aproape de ea. Nu am refuzat nici o ocazie să merg la râu sau lac, deși nu sunt o adevărată fană, dar o făceam pentru că știu cât de mult le place amândurora să stea în apă. Îmi cumpăr din când în când o cafea de proastă calitate în drum spre birou, pentru că asta făcea Mia.

Și deseori mă simt tristă. Nostalgică. Melancolică. Îmi e dor de ele, de îmbrățișările lor, de umerii pe care pot să plâng, de ochii buni, de râsetele extrem de gălăgioase, de inimile lor mari, de glumele proaste. Mi-e dor de fețele lor plouate dimineața, de „nu vreau să vorbesc decât după cafea”, de planuri, de „unde ieșim azi?”. Și știu că orice aș face nu voi potoli dorul. Și orice persoane noi voi cunoaște nu le vor putea șterge urma, însă ei mă vor liniști.

Iar cu timpul, durerea și dorul se vor transforma în sclipici. Cafeaua amară va deveni mai dulce, apa râului nu va mai fi atât de rece, culoarea unghiilor se va schimba mai des, iar amintirile vor fi cel mai prețios lucru.

Însă până atunci, ce pot face e să-mi port cele mai bune rochii, să-mi pun cele mai stridente culori la ochi, să închin fiecare pahar de tinto de verano în cinstea prietenelor mele și să dansez ca și cum aș mai avea 6 ore de trăit. Doliul după ele o să-l port cu bucurie și mândrie, iar în fiecare zi care va trece, vreau să simt recunoștință pentru cadoul minunat pe care l-am primit în ultimele luni.

EN: So that the text does not look even sadder than it is, click play here.

He asked me if I had 6 more hours to live, what would I want to do? I answered without thinking too much that I wanted to write. I would like to write something that will be important in many years. But how can a story to be important for someone if it’s not their story?

I find myself in a situation no one has told me about. I’m not ready for this, and I don’t know if anyone can prepare you for this: to mourn for a person who’s still alive. Or after two. Nobody told me that in such a short time you can get so attached to someone. Nobody told me what an international volunteering experience means and how much impact the friendships you make here can have. And how much it hurts when they are leaving.

I left in Spain almost 4 months ago (already!) without too many expectations, I wanted to go somewhere where I didn’t know anyone, but try to get to know myself more. I was afraid I wouldn’t handle the thousand thoughts in a minute, that I wouldn’t adapt, but I thought I’d find a solution eventually. After all, I always do. And besides, being alone wasn’t something I was foreign to.

But how to stay alone in an apartment with 4 more people? Where the most important discussions take place at the night meetings in the living room, at the always empty glasses and at the sunflower seeds eaten very late at night on the balcony overlooking the stars. How to be alone with yourself when there is always a party, a thing to do outside, a new bar to try, a new experience to live, some new stones from a river to walk over, some new paths to explore? How can you be alone when the best moments are the ones you spend with the people here? With your little and new family.

My story is important to me, but at the same time, my story can be proof of what a friendship means beyond any borders. Beyond the fact that we are not the same, that we may not speak the same language, we do not like the same things, we do not behave and do not always feel the same way. But, nevertheless, we accepted each other unconditionally, supported each other without any restraint, and we cried the same when we said goodbye.

Now I am in a mourning for the people who have brightened my days for the last 4 months and although I feel that I have stones surrounding my soul, suffocating me slowly, slowly, I know it’ll be better. Because I always have Meli and Mia with me. Beyond the photos and videos on the phone, beyond the clothes they left me and with which sometimes I cry in my arms, beyond everything I learned from both, what remains from them is the strength to continue. It was sometimes hard for them here, before we met, it was hard for them and after we met, it was hard for me too, but we have learned (or perhaps we have advised and helped) not to give up.

After Meli left, I went and bought a pink nail polish and I did my nails. I hadn’t done my nails in years. But I did it because she did it and so I felt closer to her. I did not refuse any opportunity to go to the river or the lake, although I am not a real fan, but I was doing it because I know how much they both like to be in the water. I buy bad coffee every once in a while on the way to the office, because that’s what Mia was doing.

And I often feel sad. Nostalgic. Melancholic. I miss them, their hugs, the shoulders I can cry on, the good eyes, the extremely loud laughter, their big hearts, the bad jokes. I miss their faces rained in the morning, the „I don’t want to talk until after coffee”, the plans, the „where we go out today?”. And I know that whatever I do I will not quell the longing. And any new people I know will not be able to erase their trail, but they will reassure me.

And with time, pain and longing will turn into glitter. The bitter coffee will become sweeter, the river water will no longer be so cold, the color of the nails will change more often, and memories will be the most precious thing.

But until then, what I can do is wear my best dresses, put the brightest colors on my eyes, to pour every glass of tinto de verano in honor of my friends and to dance as if I had 6 more hours to live. The mourning for them I will carry with joy and pride, and every day that will pass, I want to feel gratitude for the wonderful gift I have received in the last months.