Alexandru Luca face voluntariat de aproape 10 ani, implicându-se în mai multe organizații civice la nivel local, național și internațional, cu focus în special pe educație, acces echitabil și politici publice în zona educației. Are de mic o pasiune pentru cultură – a început cu arta, apoi literatura, iar mai nou teatrul.
„Încerc să cultiv acest simț artistic și critic în toate formele lui, participând la toate evenimentele care se întâmplă în oraș. Din 2018, am avut șansa să mă implic, mai mult sau mai puțin, mai de pe margine sau aproape de centru de programul capitalei culturale. Am început prin participarea la ședințele de adunare generală ale Asociației Timișoara 2023, iar ulterior am scris și implementat proiecte cu finanțare de la Centrul de Proiecte sau de la alte instituții finanțatoare de la nivel central”.
Apropo de implicarea ta în programul capitalei culturale, cum ți s-a părut weekendul de deschidere? Din punct de vedere a ceea ce a oferit, a ceea ce ai reușit să vezi, ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut.
E o întrebare foarte complexă pe care aș sparge-o în două. Pentru mine orașul s-a simțit foarte efervescent, până la limita la care ar fi fost alt oraș cu totul. Atmosfera din Timișoara de miercuri-joi și după clar, vineri-duminică, a fost ceva ce n-am mai simțit în oraș niciodată. A fost ceva comparabil cu centrul unei capitale mai la vest de noi – Viena, Budapesta, în care toată lumea se simte bine, toată lumea participă la ceva, vrea să urmărească ceva, vrea să se distreze, vrea să consume o formă sau alta de cultură.
S-a simțit și influxul foarte mare de străini, de internaționali, fie că au fost jurnaliști, turiști sau studenți. Au venit și oameni din afara orașului: amici, prieteni de la București pe care i-am văzut, dar și persoane pe care le urmăresc online. Spotlight-ul a fost pe Timișoara weekendul trecut și m-am bucurat.
Legat de program, pe mine m-a impresionat curajul. Am spus cu fiecare ocazie pe care am avut-o săptămâna asta: mi s-a părut o chestie foarte curajoasă din partea echipei curatoriale și a Centrului de Proiecte cum au gândit prima bucată a anului de capitală culturală – spun bucată pentru că unele evenimente, mai exact expozițiile rămân până la finalul lunii aprilie. A fost foarte curajos cum au gândit spectacolul din centru, foarte curajos să aducă instalația Adinei Pintilie, foarte curajos să facă schela din Piața Victoriei. Toate sunt subiecte care au pornit discuții, dezbateri, și în cercurile culturale sau cu interes cultural, nu doar în comunitatea mare, care oricum se polarizează pe orice subiect în Timișoara.
Dacă ne uităm în ultimele șase luni, opinia publică a fost polarizată la fiecare două săptămâni mai mult sau mai puțin relevant – că a fost posterul cu MUIEre, că a fost roata de la Târgul de Crăciun sau N altele care nu-mi vin în minte. Era un dat că se va întâmpla. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost că schela din Victoriei a fost contestată și de arhitecți și de constructori, nu neapărat la nivelul siguranței. Ideea firmei care a proiectat-o, Maio Arhitects din Barcelona, a fost să o pună într-un dialog cu arhitectura pieței, să aducă ideea asta de grădină verticală, să ne facă să contestăm spațiul urban așa cum este el acum și să vedem cum îl putem înverzi mai mult, pentru că asta e tendința și de asta avem nevoie. Și mi se pare că a reușit să facă asta, mai departe de nu ne place și de presupunerea că dacă o să vină un cutremur mare, nu o să se dărâme, mai departe de drobul de sare, chiar și-a atins scopul, lumea vorbește despre ea. Acum, că e estetică, că e sigură, vreau să am încredere în autoritățile statului că dacă au aprobat-o, înseamnă că calculele de acolo au fost făcute bine, că ancorarea este bună și că nu e va prăbuși mâine, poimâine. Dar mai departe de asta cred că e o construcție bună care ne scoate din monoton.
Show-ul din Unirii a fost cel mai fain moment de când stau în oraș – de peste 10 ani – pentru că a fost ceva diferit, în ciuda a tot ce plânge toată lumea, nu a fost Festivalul Berii. Și cred că era momentul să depășim etapa de Phoenix, Loredana Groza, Delia și Horia Brenciu. Da, sunt artiști, nu sunt eu în măsură să spun dacă valoroși sau nu, sunt artiști de renume național, dar care au intrat cumva în mainstream la toate celebrările microevenimentelor din oraș.
Așa cum a fost gândit evenimentul, mi se pare că ne-a scos din monoton, a produs din nou discuții. Taraf de Caliu e o formație de calibru mondial, pe care eu îi urmăresc de ceva ani, de când au fost la Festivalul din Edinburgh, fiind singurii români care au fost vreodată invitați să performeze acolo. Și în ciuda etniei lor, care a fost principalul factor care a deranjat, au produs un show extraordinar.
Nu sunt un tehnician de sunet, nu-mi pot da cu părerea legat de calitatea sonorizării, am înțeles că și asta a fost o problemă – cum au fost legate boxele, dacă s-a auzit calitativ, cum s-a auzit pe transmisiunea live de la tv. Nu pot să spun nimic despre asta, dar am fost destul de în fața scenei și pentru mine a fost un spectacol de excepție.
Când Dinescu Jr. a început să cânte manele m-am gândit că e cea mai curajoasă chestie pe care puteau să o facă și tot respectul meu pentru asta. Unii oameni s-au scandalizat, au plecat, dar nu s-a împuținat mulțimea în fața scenei, ba din contră, lumea a început să danseze. Mi se pare că a fost o barieră pe care am depășit-o în mentalul colectiv și eu am perceput-o ca pe o reconciliere față tot scandalul cu Jador și cu Filarmonica de anul trecut. Că era cazul, că era potrivit, că erau alți artiști, nu sunt în măsură să spun eu asta, dar per total mi-a plăcut super tare.
Care e tipul de eveniment la care participi cel mai des?
În principal aș spune teatru și artă vizuală, dar spun puține evenimente pe care le ratez în oraș, și de obicei sunt din motive obiective – am altceva de făcut, nu sunt în oraș , am de lucru, sunt obosit. Merg și la Filarmonică și la dans contemporan. Oferta de teatru e puțin mai bogată, ce-i drept, și atunci merg mai des, dar în rest nu am preferințe discriminatorii față de un act cultural sau altul.
Cam ce subiecte lipsesc în oraș?
Mi-aș dori niște nume mai mari, some glitter, some glamour. Să ne uităm la tot episodul Malkovich cu Teatrul Național – era un nume imens al teatrului care fusese anunțat că va veni. După s-a dovedit că nu există nici un contract cu artistul, cu compania de teatru, așa că momentan nu se știe dacă va performa la Timișoara în acest an sau vreodată. E o dezamăgire destul de mare. Mi se pare că acest gen de evenimente, care să aducă un prestigiu, lipsesc.
Mi se pare că programul cultural e hiperintelectualizat, ceea ce nu e un lucru rău, cum spuneam, ne mai scoate din monotonia cu care eram obișnuiți. În același timp, mi se pare că trebuie găsit acest echilibru între mainstream și hipstereală în evenimentele culturale, astfel încât chiar să fie accesibile pentru tot publicul.
E greu să traduci tot ce se întâmplă acum în oraș pentru oamenii care sunt prinși în furtuna vieții lor de zi cu zi. Mă uit și în jurul meu la rude și la prieteni, care pur și simplu nu găsesc motivația să participe și nu se regăsesc în tot ce se întâmplă acum în oraș. Sunt mult prea preocupați de problemele cotidiene ca să aibă timp să experimenteze.
Luând spre exemplu expoziția Chronic desire, expoziția centrală, e o expoziție foarte curajoasă. Am folosit cuvântul curajos de multe ori, dar mi se pare că ai nevoie de o doză mare de curaj în România în acest moment să abordezi subiecte așa sensibile, specifice, și să le aduci în așa prim-plan. Dar nu are nici un nume mare. Trebuie fie să te împiedici, să vezi ușile de la Garnizoană deschise și să-ți spui că nu ai fost nicioadă, poate e un cârlig care te prinde și te ghidează cineva prin expoziție. Ori să știi de ea, ești consumator de artă vizuală, artă contemporană și să te duci acolo pentru că știi discursul curatorial, știi că e o expoziție importantă, frumoasă și te duci targetat. În rest, marea masă nu cred că știe despre expoziție și nu are nici o motivație să meargă acolo.
Eu estimez că atracția anului va fi expoziția Brâncuși din toamnă, pentru că toată lumea știe de el, rezonează cu toate tipurile de public, chiar dacă opera lui a fost, de asemenea, super filosofică și hiperintelectualizată.
Asta lipsește – felul în care traducem subiectele acestea grele către publicul larg, astfel încât peste câțiva ani să nu mai spunem că ai nevoie de curaj să aduci instalația Adinei Pintilie la Timișoara, ci să fie un highlight al anului, dar o normalitate.
Cum crezi că va arăta Timișoara anul următor?
Sunt super sceptic. În primul rând anul viitor va fi unul super dificil civic și comunitar, sunt toate tipurile de alegeri posibile, care se întâmplă într-un an de zile. Asta va muta focusul 180 de grade. Dacă anul acesta nu prea mai există altceva în oraș, nu prea mai vorbim de spațiul public, de chestii care ne dor colectiv, ci doar de cultură, și asta e tema macro, la anul e ca și cum cultura nu ar exista și vom începe să ne certăm pe campanii, partide politice și candidați.
Nici nu vei apuca să te odihnești după un rând de alegeri, că vei fi bulversat de informații cu privire la candidații din următorul tur de alegeri. Și tare mi-e că în ideea asta, dacă opinia publică o să aibă întoarcerea asta de 180 de grade, instituțiile o să uite automat de tot ce a însemnat cultura. Unele mecanisme vor rămâne, adică Centrul de Proiecte greu îl mai desființezi, clar va fi o discuție legată de bugetul pentru investiții în cultură, sigur că nu va mai fi la fel de mare ca acum. Ministerul Culturii a dat acum zeci de milioane de lei care ajung la operatori, care se traduc în evenimente, dar aceste zeci de milioane de lei vor lipsi și cu banii de la primărie, orașul probabil o să arate cum a arătat în 2021, 2022 maxim, sper că nu cum a arătat în anii de dinainte, atunci ar fi foarte trist să arate ca înainte.
Ce mă întreb e cum o să arate Muzeul de Artă, s-au investit și acolo milioane de lei, să modernizeze infrastructura efectivă pentru a putea susține expoziții de talia Brâncuși și Brauner, s-au investit mulți, mulți bani în a coordona aceste expoziții și întrebarea mea e now what? Rămânem cu Corneliu Baba sau ne ambiționăm ca măcar o expoziție mare să o aducem într-un an, să fim competitivi în regiune. Competitivi în sensul în care la 3 ore pe autostradă, la Budapesta găsești world class exhibitions. Dar Budapesta e capitală, nu te compari ca buget, ca instituții, dar măcar ceva de genul cred că am putea să ne concentrăm politic să producem în continuare.
Din punct de vedere al omului organizator și producător de evenimente, cum ți se pare, cum e relația pe care o ai cu autoritățile, cu oamenii care realizează alte proiecte?
Cred că depinde de mecanismul de finanțare, eu am găsit deschidere la Centrul de Proiecte acum, în anul capitalei, am găsit sprijin. Și nu doar eu, ci și alți colegi din organizații studențești au găsit sprijin în a depăși provocări foarte mari, la care alți finanțatori probabil ar fi retras cu cinism finanțarea. Dar s-au întâmplat, ne-am bucurat, am fost susținuți, am fost împinși de la spate să continuăm, deci asta e îmbucurător.
Legat de ceilalți operatori culturali, nu știu să spun exact. Mi se pare că toată lumea e acaparată, toată lumea e obosită, toată lumea e întinsă în toate părțile ca o gumă de mestecat. Și când vrei să spui stop, nu mai pot, lumea spune 24 de milioane de lei pentru trei apeluri de proiecte și hai că mai poți puțin că trebuie să le facă cineva. Nu cred că există o comunitate a operatorilor culturali. Mi se pare că tot războiul care exista înainte a fost pus cumva pe pauză, pentru că trebuie să avem un scop comun anul acesta. Dar la anul, când banii nu vor mai prea fi, probabil vom reveni la mentalitatea românească: eu să fac să-mi fie mie bine și după mai văd cum mă înțeleg cu vecinii.
Ce evenimente recomanzi?
Clar expoziția Adinei Pintilie de la Kunsthalle Bega – Tu ești un alt eu, care nu e pentru toată lumea. Oricât de deschis și liberal ai fi, e o instalație foarte grea, care contestă conceptul de intimitate și îl întinde la maximum, dar e art at its finest, aș zice. O recomand cu toată căldura, doar să mergeți cam o oră jumătate timp alocat și cu mintea super deschisă. Dar și expoziția Brauner, care este una dintre cele mai mari expoziții care s-au întâmplat în Timișoara vreodată.
Pe viitor va fi spectacolul organizat de Rimini Protokoll din Germania împreună cu Teatrul Basca, cred că undeva la finalul lunii martie – începutul lunii aprilie. Este un spectacol care va avea loc într-un tir în mișcare și spune povestea tiriștilor români și greutățile cu care îți desfășoară ei munca. La ce-mi mai doresc eu să particip e conferința cu Orhan Pamuk și Olga Tokarczuk, care o să fie la Universitatea de Vest.
Să urmăriți Bright Cityscapes, programul Universității Politehnica împreună cu Faber, care traduce cumva istoria patrimoniului industrial al Timișoarei și ideea asta de industrializare, impact local și în dezvoltare. Surprinzător, nu știu dacă lumea știe, dar 70% din produsul intern brut al Timișoarei e dat de industrie, adică nu am fi orașul care suntem fără industrie. Asta încearcă tot programul să pună în față, și artistic, și sociologic și arhitectural.
De final:
Cred că e important ca lumea să participe la evenimente. Văd trei tipuri de public: cel activ, cel hiperactiv și operatorii culturali prin ofițerii de comunicare. Din aceste trei paliere, cred că e responsabilitatea noastră, a tuturor, să îi scoatem din casă pe cei care sunt prinși în furtuna vieților lor și nu au timp, chef sau disponibilitate.
Cred că e un câștig pentru oraș dacă fiecare hiperconsumator cultural îți trage părinții, bunicii, prietenii, verișorii la un spectacol și dacă în timpul anului mergem la 12 activări culturale cu ei. Se creează obișnuința și rămâne și pentru la anul.
Dacă ne bazăm doar pe comunicarea operatorilor culturali – care ajunge sau nu ajunge – și dacă mergem doar noi, câțiva, rămânem la aceeași discuție – suntem aceeași câțiva oameni care mergem la toate evenimentele. E important ca efervescența care a fost în weekendul de deschidere să se păstreze pentru tot anul, să nu fie concentrată doar pe un weekend. Să devină obișnuință și să o avem și la anul. Așa ducem orașul mai departe.
Fotografiile au fost realizate în la Universitatea Politehnica și Galeria de Artă MV. Interviul cu Alex face parte din seria Tinerii lui 2023, o inițiativă Spații Noi prin care spunem părerea tinerilor despre Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023. Dacă vrei să susții această serie, mă poți invita la cafea.
