Alex Miclea: „Activist nu înseamnă că trebuie să fii ca mine, activismul începe și de la a-i lua apărarea unei persoane care face parte dintr-o minoritate.”

Alex Miclea face parte din primii doi intervievați cu care am lansat proiectul nostru. Am povestit pentru prima dată în octombrie 2021, pe malul Begăi, despre primul Pride din Timișoara și cum a tratat presa acest eveniment, dar și despre cum în acel an, Parlamentul României a respins o propunere legislativă privind reglementarea parteneriatul civil ca formă de protecție pentru familiile din comunitatea LGBTQIA+.

De atunci s-au schimbat și întâmplat multe, dar Alex a fost alături de mine și de proiectul Spații Noi în nenumărate ori. Este activist pentru drepturile LGBTQIA+ și co-fondator al asociației eQuiVox Timișoara, iar în prezent locuiește în București de la sfârșitul anului trecut. Spunea despre el că e o persoană non-binară, care trăiește ca orice om normal, că e prietenos și iubește să ajute oamenii și comunitatea, în special pe cei defavorizați și cei tineri.

Aș adăuga că este un om de cuvânt, dispus să fie alături de prietenii lui, să facă orice e nevoie ca ei să fie bine. Este sincer, distractiv, plin de bunătate și o persoană de la care ai multe de învățat. Ne-am întors la începutul anului să stăm de vorbă despre cum a fost reprezentată comunitatea în 2023 în contextul capitalei culturale de la Timișoara, despre decizia CEDO de a acorda o formă de protecție juridica familiilor formate din persoane de același sex, dar și despre speranțele pentru acest an. În plus, am păstrat o parte din răspunsurile date în interviul din 2021.

„Domnul Ciolacu spunea că România nu este pregătită pentru a adopta căsătoria de același sex și parteneriatul civil – pe care Uniunea Europeană și CEDO ne-au obligat să-l legalizăm. Chiar dacă asta înseamnă că persoanele sunt căsătorite în Uniunea Europeană, nu oficializăm noi căsătoriile, ci le vedem, le recunoaștem”.

Cum crezi că vor evolua lucrurile?

Sunt sigur că referendumul nu o să se întâmple, adică eu aici vorbesc și despre întreaga comunitate a României, s-au cheltuit niște bani formidabili în primul referendum. Costă foarte mult și durează destul de mult până se fac lucrurile astea. Tot ce fac ei acum, doar încearcă să-și facă reclamă politică. Și din păcate, noi suntem văzuți ca și cetățeni de mâna a doua și, din nou, totul se face pe banii contribuabililor, lucru cu care nu suntem de acord.

Întorcându-mă la proiecte, am vorbit prima dată despre Pride, cum ți se pare că a evoluat Pride Timișoara?

În bine, a crescut vizibilitatea, și trebuie să mențină aceeași traiectorie și să crească în vizibilitate în continuare.

Legat de proiectele care au avut loc în 2023, dat fiind faptul că ai fost acolo aproape tot anul, cum ți se pare că a fost reprezentată comunitatea?

Da, am fost acolo tot anul și am început Timișoara Capitală Europeană a Culturii cu un proiect chiar în zilele de deschidere. Sincer, mi se pare o vizibilitate destul de bună și mărită, eu îmi doresc să rămână la fel și după ce a trecut nebunia cu capitala culturală.

Dacă ochii Europei nu mai sunt atât de ațintiți spre Timișoara și pe România, asta nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la the old ways. Trebuie să mergem înainte cu lucrurile astea. Am simțit un oarecare suport sporit din partea primăriei și a consiliului local, față de vechea primărie și vechiul consiliu local.

Am fost destul de vizibili și nu am fost ascunși, nici măcar cu proiectul din deschidere, a fost reclamă peste tot, la toate spectacolele mari au fost bannere cu proiectul nostru, cu arhiva queer. Ceea ce a fost de bine. După au continuat colegii de la Identity Education cu alte proiecte. Eu zic că a fost destul de vizibilă comunitatea în 2023 în Timișoara. La București a fost cel mai mare număr de participanți de până acum la Pride, 20.000 de oameni.

Ce mai urmează pentru tine în perioada asta și ce speranțe ai pentru acest an?

Anul trecut am început drumul în a lucra la Asociația Română Anti-SIDA (ARAS). La Timișoara am fost coordonator pe centru, iar aici la București fac voluntariat, mă axez foarte mult pe munca împotriva stigmatizării HIV-ului și a infecțiilor cu transmitere sexuală, sunt pe educație sexuală, dar și pe advocacy pe parteneriatul civil. O să mă afliez cu proiecte aici mai mari, să vedem ce urmează să se arate în agendă.

Îmi doresc să văd cel puțin 3.000 de oameni la Pride-ul din Timișoara, dublu față de anul trecut, din câte știu eu, estimările au fost de 1500 de oameni. De ce nu 30.000 de oameni la București și, de ce nu, dacă tot este un an politic, să punem presiune pe ei, astfel încât, cu ajutorul aliaților și a persoanelor straight, să legalizăm parteneriatul civil. Ar fi cazul!

Din 2021:

Spune-mi cum a apărut eQuiVox.

Când m-am mutat în Timișoara din Marea Britanie, acum mai mulți ani, aici nu exista termenul de comunitate pentru minoritatea LGBTQI+. Am găsit niște omuleți cu care am început să interacționez, să ne împrietenim și ulterior am vrut să reluăm o asociație veche, fondată prin anii 2000, dar nu s-a putut. Așa că am fondat un grup vocațional, la început, care se numește eQuiVox. Între timp a devenit asociație, suntem ONG cu toate la zi, și am început să lucrăm.

Proiectele sunt în special pentru minoritatea LGBTQI+ de aici, din Timișoara. Am colaborat și cu Accept, cu Identity Education și cu MozaiQ, cu Cluj Pride, cu toată lumea. Noi targetăm legislativ și ajutăm uman. Încercăm să ajutăm oamenii defavorizați în situații speciale și din exteriorul comunității – femei vulnerabile, comunitatea rromă, cei fără adăposturi.

Știu că tu ai făcut parte și din organizarea primului Pride din Timișoara din 2019. Care au fost reacțiile de după eveniment?

Huh! What a ride! A început prin implicarea noastră, am fost co-fondatori la primul Pride Week din Timișoara, făcut în colaborare cu Identity Education. Eu am făcut parte și dintr-un alt proiect, cu un fost coleg din asociație, de la Facultatea de Arte și Design. S-a făcut prima lucrare de drag, de la zero, pe mine. Fotografiile pe care le-am făcut au apărut în prima zi din Pride la intrarea într-un atelier de artă. Au fost preluate de anumiți indivizi și purtate prin media. În acel moment, am simțit că liniștea mea a dispărut.

Am fost târât prin toate ziarele, în toate felurile, am fost huiduit și urmărit pe stradă. Urmările au fost un burnout, m-am închis timp de o lună de zile în casă, mi-era frică pentru viața mea. Dar simt că prin această publicitate negativă pe care mi-au făcut-o ei mie și respectiv comunității din Timișoara, a reieșit o mișcare foarte mare fără de care nu cred că eram aici unde suntem astăzi. Eu zic că, profesional, urmările sunt bune și productive.

În afară de acest eveniment specific despre care tocmai mi-ai povestit, cam cum tratează presa evenimentele pe care voi le desfășurați?

Ți-aduci aminte când eram copii și eram foarte entuziasmați că vine circul în oraș? Cam așa fac ei cu noi, a venit circul în oraș, din nou sunt aici!

Am citit, apropo de primul Pride, mai multe titluri. Unele care sunt ok, unele care nu sunt ok. De exemplu, mi-a atras atenția și aș vrea să vorbim puțin despre asta, un titlu care spune „Cruce desenată pe geamul unei galerii care găzduiește o expoziție LGBT la Timișoara”. Despre ce e vorba?

Cum relatam adineauri, este vorba despre aceeași locație, același eveniment care a rămas deschis timp de o săptămână pentru a fi văzut. Bineînțeles că opoziția a venit, au făcut cruci, pentru că am avut pus un rainbow flag, care era rainbow și la jumătate se făcea negru. Puteai să decizi tu cum vezi situația. Ei au venit și au făcut pe timpul nopții o cruce acolo, ca și cum noi am fi fost satana.

Noi am revenit, am șters, s-a făcut încă odată. Am revenit din nou și s-a făcut cu spray-uri rainbow din acea cruce. Cu această mișcare a lor, noi am ajuns până la Gay News, o publicație internațională care a realizat un articol despre cât de urât se comportă lumea cu comunitatea și despre cât de învechită este mentalitatea de aici în continuare.

În cazul în care eu am un partener în România și i se întâmplă ceva, doar membrii familiei pot intra și să ia decizii pentru viața persoanei respective. Ne dorim ca eu, ca partener, ca iubit, viitor soț, să pot să iau decizii pentru a-i fi bine celuilalt. Vreau ca în momentul în care noi agonisim o viață întreagă bunurile și unul dintre noi pățește ceva, celălalt să le poată moșteni, cum este normal, și să intre în posesia lor. Vrem ca în momentul în care mă duc și-mi deschid cont la bancă să pot să-l pun pe soțul meu acolo, pe partenerul meu.

Vrem aceleași drepturi! Pentru că în continuare se crede că în România noi avem aceleași drepturi. Nu, nu avem aceleași drepturi! Noi nu putem dona sânge, noi nu putem face foarte multe. Noi milităm pentru egalitate între noi, oamenii societății. De asta există în continuare discriminare la locul de muncă, în societate, în mediul sanitar. Unde te întorci ca persoană din comunitate, că vrei sau că nu vrei, cu vorbe sau fără vorbe, ești discriminat în fiecare zi. De când te trezești până când te pui înapoi în pat, treci printr-o discriminare continuă.

Cum crezi că s-ar putea face pași în vederea opririi discriminării la locul de muncă – atât din partea angajatorilor, cât și din partea celor care se regăsesc în această situație?

S-a creat o broșură, a fost făcută de MozaiQ, în care erau efectiv detalii despre ce înseamnă fiecare identitate de gen, ce înseamnă sexualitate și a fost folosită pentru a le furniza informații angajatorilor, cel puțin celor de top din România, să se educe.

În toate direcțiile în care te uiți, toată lumea are niște mental issues, care ar trebui discutate și tratate ca ceea ce sunt cu adevărat, o boală. Dacă am începe să discutăm pe o scară mult mai largă, mai amplă, despre aceste probleme, poate am reuși cumva, unii pe alții, să ne ajutăm. În continuare lucrurile astea nu sunt văzute bine la locul de muncă, ești catalogat direct „nebun” sau „instabil psihic”. Dacă tu ca persoană straight simți lucrurile astea, imaginează-ți dacă mai ești, cum îi zic eu, again cursed, mai ești și dintr-o minoritate, care poate fi din cauza sexualității, a culorii, a naționalității etc. Ar trebui pur și simplu să ne autoeducăm cu toții, să devenim pur și simplu o societate mai amplă și mai bună, mai etică.

Am făcut un training for trainers, făcut pentru prima dată în România, în colaborare cu Fundația Elton John, pentru prevenția HIV. Dar, printre toate, am învățat să umanizăm omul înainte de orice. Nu este un drogat, este un om care folosește substanțe. Nu este o lucrătoare sexuală, este un om care lucrează și așa își câștigă existența. Cu toții, înainte de toate, suntem oameni. Hai să ne umanizăm și să înțelegem că între noi nu există nici o diferență. Și cam aici ar trebui să ajungă – egalitate.

Ce i-ai spune lui Alex de acum 10 ani?

Huh! Că ai luat decizia corectă când ți-ai făcut coming out-ul la 14 de ani de față cu toată lumea, că ai luat decizia corectă de a pleca în lume, de a experimenta, a învăța. Luând în considerare toate astea, bravo Alex că ai ajuns să faci asta, să fii un activist și să lupți pentru oamenii care nu au posibilitatea să lupte pentru ei. În adolescență nu vedeam reprezentanți ai comunității la televizor, în media, niciunde. Iar eu de asta am devenit activist, acesta a fost scopul, ca alții care vin din spate, generațiile din spate, să aibă exemple că uite, mai sunt oameni ca mine. Sunt publici, pot să le spun numele, le cunosc fața și ei luptă pentru lucrurile astea, care eu zic că contează in the end.

Ce ai vrea ca lumea să nu spună despre tine?

Cred că sunt egoist. Și câteodată se resimte acest lucru. Cred că cu toții suntem egoiști într-un fel sau altul. Încerc foarte mult să-mi stăpânesc acest egoism și să-l transform în ceva frumos mai tot timpul.

Ce te întrebi cel mai des?

Deep down, Alex, cum mai ești? Și de multe ori uit să-mi adresez această întrebare și trec zilele, trec lunile, și realizez că trebuie să mai am grijă și de mine în timp ce am grijă de toată lumea.

De final:

E nevoie de mai multă documentare și ca lumea înceapă mai mult cu bunătatea, și mai puțin cu ignoranța. Ignoranța asta în general duce la cumva gândirea asupra persoanei tale, că tu ești bine și atât, care pleacă și către depresie și izolare, pe care le simțim cu toții. Sfatul meu ar fi să ne gândim la toți apropiații noștri, în special la minorități pentru că suferim foarte mult, în România, în Europa de Est, în lume. Se întâmplă foarte multe la o scară globală asupra minorităților. Și este nevoie de aliați.