E un om introvertit, care multă vreme n-a știut să se exprime altfel decât prin artă – mai întâi prin muzică, apoi prin fotografie. Crede că e un om corect și transparent în felul în care se conectează cu ceilalți, deși mulți spun că e cam misterioasă și greu de deslușit.

Nu știe încă dacă e un om simplu sau complicat, pentru că are o relație tumultoasă cu ea însăși, dar e o mare iubitoare de artă și animale, această combinație fiindu-i pentru mult timp refugiu. Este destul de timidă, dar a exersat mult socializarea, pentru a se putea descurca mai bine în meseriile pe care le practică, ele implicând foarte mult apropierea de oameni.

Amalia Gaiță, cântăreață, dar și fotografă, spune că atunci când era mică era visătoare. Și tot atunci, pe la cinci ani, a început să cânte.

📸 Cristina Precupaș
Cum a fost parcursul?

Cântam foarte mult prin casă și ai mei și-au dat seama că e posibil să am talent în acest sens. Cred că vocea o moștenesc de la tatăl și bunicii mei. Mama e axată pe partea vizuală, fiind croitoreasă. E mai mult decât o croitoreasă aș zice eu, niciodată nu a fost o executantă, mai degrabă un om al creativității vizuale, un designer – pe vremea ei termenul probabil că era prea sofisticat. Ea m-a influențat mult în acest aspect, iar restul familiei, pe partea muzicală.

M-am înscris la un cerc de muzică, un cor, la Palatul Copiilor în Timișoara. Am activat mult timp acolo și am descoperit ce înseamnă tangența cu scena. Încă de la șase ani am fost „aruncată” pe scenă, devenind solistă. Participam la toate concursurile pentru copii, atât în corul din care făceam parte, cât și ca solist. Treaba asta presupunea mereu un proces atent de selecție, de a alege cea mai bună piesă care să mi se potrivească, și cu vocea și cu vârsta. Tatăl meu m-a însoțit mult în acest proces, deși e un tip foarte critic. I-am moștenit, parțial, perfecționismul. A fost foarte exigent cu mine, formându-mi o disciplină. În secret, nu mi-au plăcut niciodată competițiile.

📸 Cristina Precupaș

Anii au trecut și am devenit adolescentă. Mi-am făcut niște relații profesionale, niște contacte prin Timișoara, am fost promovată un pic la radio. Nu aveam creații proprii pe atunci, dar am fost propusă pentru diverse improvizații cu alte persoane din industrie. Așa am ajuns să cânt cu Teo Milea – am început printr-o serie de concerte libere în cluburi din Timișoara. Teo mi-a propus o colaborare mai serioasă și așa am ajuns să cânt în Geophone, prima trupă din care am făcut parte în mod oficial.

Un fel de neo-soul, un jazz ambiental, pe alocuri. M-am regăsit destul de mult stilistic și mi-a plăcut că am avut ocazia să-mi compun piesele. Mereu am fost orientată pe partea asta de creație, n-am fost atrasă de cover-uri.

Până la urmă, membrii formației au avut alte priorități, iar trupa s-a destrămat. Am hotărât împreună cu Teo să facem acest duo pian-voce. Am cântat destul de mulți ani împreună, ne-am format o experiență de scenă, am înțeles ce înseamnă să lucrezi în echipă. Apoi Teo a plecat în Canada, și-a încercat norocul acolo, iar eu am decis să nu îmi abandonez pasiunea, așa că am avut curajul să încep un proiect al meu, încurajată de prietena mea cea mai bună, Cristina Precupaș, care a devenit și managerul formulei actuale. Așa a luat contur formația mea.

În 2016 am avut primul concert, iar pe băieții cu care cânt i-am cunoscut cu foarte puțin timp înainte. A fost destul de fresh, de spontan totul. Ne-am legat și ca oameni, dar și ca artiști, și lucrurile au mers bine de atunci înainte.

📸 Amalia, alături de prietena ei, Cristina
Cum ți se pare scena locală, industria locală?

Scena locală este destul de pestriță, cred că sunt multe nume la început de drum care au potențial și dorință de muncă, tineri curajoși să pornească pe drumul rock-ului alternativ sau pop. Sunt multe trupe de cover-uri care au luat cu asalt piața, dar, desigur, ei au target-uri diferite și își fac treaba foarte bine, de altfel.

În zona asta, mai apropiată mie stilistic, de jazz-funk-soul-rock sunt câteva nume interesante. Puține, dar faine. Îi amintesc aici pe băieții de la JazzyBIT, pe Beck Corlan, pe Kara (dacă nu o cunoașteți încă, ar fi bine să începeți).

Încercăm, cred – îmi permit să vorbesc în numele tuturor – să ne croim un drum într-o țară în care nu suntem atât de încurajați sau de promovați, nu facem parte din ce înseamnă „mainstream” sau nu suntem atât de accesibili. Mai întâi cred că trebuie să ne educăm cumva potențialul public, ca să putem avea o garanție că ne vor primi. Mai ales că suntem atât de influențați de cultura și muzica de dincolo, pe care eu, cel puțin, am ascultat-o de când eram copil, am crescut cu ea și m-a atins teribil. E mai dificil să o aducem în cultura noastră, însă.

📸 Cristina Precupaș
Publicul cum primește muzica ta?

Cred că de-a lungul celor șapte ani de activitate cu proiectul meu, am reușit să strâng un public pe care-l tot văd la concerte, care ne este fidel, lucru care, bineînțeles, mă bucură. Eu cânt în engleză și am fost deseori întrebată dacă nu mă gândesc să o fac totuși și în română.

Nu mi-am propus niciodată asta. Am avut în trecut experiența – cu Teo Milea am cântat aproape exclusiv în română. Însă mereu m-am simțit mai apropiată de limba engleză, pentru stilul pe care îl cânt. Mi se pare forțat să cânți soul sau funk în română, genurile nefiind fondate aici.

Din cauza asta poate că suntem mai puțin accesibili, dar oamenii care ne ascultă sunt destul de diferiți. Avem și un public tânăr și un public matur, poate că media este publicul de 30-40 de ani, aș zice – oameni care au totuși o maturitate în preferințele sonore, sau ascultă deja o muzică similară cu a noastră, ca să ne poată înțelege.

Și îți compui și versurile pentru melodii?

Da, muzica și versurile.

Iar în cazul fotografiei, când a apărut pasiunea?

În liceu aveam în plan să urmez Facultatea de Litere. Provin dintr-o familie în care bunicii au activat în învățământ, m-au influențat foarte mult. Am fost și sunt pasionată de literatură, de cuvânt.

Am primit atunci un aparat foto de la o prietenă și am început să fotografiez. Mi-am dat seama că fotografia e o lume în care vreau să mă avânt, să o cunosc mai bine, am realizat și cât de multe lucruri putem să spunem prin imagini, uneori mai multe decât prin cuvinte.

Descoperind această nouă formă de limbaj, am înțeles că s-ar putea să fie menirea mea să profesez în direcția asta. I-am anunțat pe ai mei în ultima clipă că îmi retrag dosarul de la Litere și mă înscriu la Facultatea de Arte, secția foto-video. Au fost extraordinar de surprinși, dar ce am apreciat la ei mereu e că m-au susținut în toate inițiativele mele spontane. S-a întâmplat să fie bine pentru că, uite, astăzi nu numai că profesez în fotografie, dar am ajuns să lucrez chiar în facultatea în care am studiat, lucru care e interesant și surprinzător pentru mine și astăzi.

Expoziția de fotografie Clara e confuză | MV | 📸 Dana Moica

Ce te inspiră, atât în muzică cât și în fotografie?

În muzică am încercat să-mi traduc într-un sens mai abstract, mai codat, experiențele personale. La început, când compuneam, realizam că uneori versurile mele nu au noimă. Mă surprindeam că scriam pe pilot automat fără să conștientizez neapărat ce scriu. Îmi plăcea la final ce ieșea, dar nu porneam niciodată cu un plan. Veneau cuvintele de la sine și mă atrăgea mecanismul ăsta. Acum ascult piesele vechi și îmi dau seama la ce am vrut să mă refer atunci, pe când nici nu conștientizam.

În fotografie am început cu cea de modă, fiind principala mea atracție. Am crescut în atelierul de croitorie al mamei și m-a fascinat tot ce se întâmpla acolo. Asta a fost inspirația principală în fotografie. După care, sigur, s-au cultivat și gusturile și m-am extins în zona de fotografie conceptuală.

Reușești să participi și la alte evenimente în afara celor la care performezi tu, ca spectator? Ce te atrage mai mult?

Încerc pe cât de mult pot să fac asta. Trag să prind cât mai multe concerte, pentru că e cât se poate de personal procesul de a fi spectator. Se întâmplă să am foarte mari emoții pentru cei care urmează să intre pe scenă. Le simt pulsul, le simt așteptarea, nu mă prea pot relaxa. Poate pe la jumătatea concertului sau spre final încep să mă detașez, dar până să intre artistul pe scenă, sunt acolo trup și suflet pentru el. E multă empatie la mijloc. În rest, văd multe filme. Și tot din spectrul imaginii, vizitez multe expoziții.

Expoziția de fotografie Clara e confuză | MV | 📸 Dana Moica
Există ceva care ți-a plăcut în mod special în acest an din evenimentele la care ai participat?

Am fost extraordinar de încântată de ediția din acest an a festivalului JAZZx. Au fost prezente niște nume fantastice, dar ce m-a impresionat cel mai mult, poate, a fost să văd numărul mare de tineri și foarte tineri, adolescenți chiar, care au participat la concerte. Nu doar că au fost prezenți, dar au uitat de telefoane și de alte distrageri și s-au conectat cu muzica – o muzică deloc mainstream, de altfel, nișată. A fost excelent să văd asta.

Cum ai evalua calitatea evenimentelor din acest an?

Eu cred că Timișoara a crescut mult din acest punct de vedere. Sunt foarte bucuroasă că s-au renovat Cinema Victoria, Cinema Timiș, sunt încântată de festivalurile și inițiativele care ne aduc mai aproape de comunitate, dar ne oferă și oportunități. Ca muzician, îmi doresc să am scene pe care să pot cânta și indoor, nu doar outdoor, pentru că ducem lipsă de diversitatea unor astfel de spații.

Lansarea albumului meu, M I M O S A, a avut loc la Cinema Victoria și am fost recunoscătoare să am așa un loc la dispoziție. Cred că Timișoara se mișcă într-o direcție bună. Fiecare oraș are ritmul lui – noi mai avem de recuperat din urmă, lumea se așteaptă ca peste noapte să se întâmple minuni. Nu-i realist, dar pentru locul în care suntem, nu-i rău, e cu potențial. Eu sunt un om destul de optimist.

Lansarea albumului M I M O S A la Cinema Victoria | 📸 Cristina Precupaș
Există anumite teme, subiecte, despre care ai vrea să se vorbească mai mult în oraș, în cadrul evenimentelor?

Interesantă întrebare. Cred că se ating deseori teme universal valabile astăzi, tot soiul de chestiuni politice și suntem obișnuiți deja cu subiectele astea. Nu-i rău că se întâmplă, avem nevoie să ne punem la curent și să fim mai luptători în credințele noastre, dar eu m-aș axa poate și pe evenimente care să promoveze mai mult generațiile tinere de artiști sau nișele, această lume underground. Ca artist underground îți place într-un fel să rămâi acolo, știi că e o lume creată de tine, un subsol în care intri cu publicul tău. Pe de altă parte, poate ar fi fain să mai vezi un pic lumina din când în când și să interacționezi cu alte peisaje.

Ah, și mi-ar plăcea să vorbim mai mult despre protecția animalelor.

Ca artist în Timișoara, ce speranțe ai pentru anul viitor?

Anul acesta mi-a adus multe concerte în Timișoara. Am împlinit o dorință: să cânt mai mult acasă. A fost o perioadă în care cântam mult în țară și puțin aici, la noi. Sper la mai multe spații dedicate, poate și la o mai mare îmbinare între mediile artistice, festivaluri diversificate.

Pentru partea de fotografie, îmi doresc șanse pentru artiștii tineri. Pun mult suflet în munca mea cu studenții și mi-ar plăcea să le ofer mai multe oportunități.

📸 Cristina Precupaș


În final, îmi doresc să amintesc cititorilor de noul nostru album, M I M O S A, lansat în iunie anul acesta. E un material foarte aproape de sufletul meu și îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni. Se poate descoperi pe toate platformele de streaming, pe calea asta invit ascultătorii în universul Mimosei.

De curând am lansat și un newsletter, The Sonic Gazette, ocazie cu care îmi propun să am o comunicare mult mai intimă cu publicul meu. Sunt un om retras, în social media îmi afișez în general activitatea profesională, dar prin aceste scrisorele, cititorii mă pot cunoaște și altfel. Mi-ar plăcea mult să întăresc comunitatea noastră în acest fel, am multe lucruri în minte pentru care să le mulțumesc prietenilor care ne susțin.

De asemenea, îți mulțumesc, Anitta, pentru oportunitatea asta și sunt încântată să văd un om așa de tânăr cu inițiative așa de mari, dacă tot vorbeam de Timișoara și oamenii care fac lucrurile să se întâmple.

Să rămânem harnici și curioși!

📸Cristina Precupaș

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.