Unde mergem atunci când vrem să îi vedem pe cei pe care îi iubim cel mai mult? Unde ne încărcăm bateriile după o zi grea de muncă? Unde putem simți gustul celei mai bune mâncări și căldura celor mai sincere îmbrățișări? Pentru mulți dintre noi răspunsul este ACASĂ. Te-ai gândit vreodată unde merg cei care nu au casă?

Teatrul Basca ne răspunde la această întrebare prin spectacolul „Deasupra capului”, regizat de Ana-Maria Ursu și inspirat din viețile oamenilor care trăiesc pe străzile Timișoarei. La baza acestuia stau poveștile culese din centrele pentru persoane fără adăpost de către dramaturgul Andrei Ursu.

Actorul Benone Viziteu interpretează rolul unui bărbat care trăiește pe străzi, însă dorește să ofere o lecție de viață tuturor celor care îi ascultă povestea. Intră în scenă și trage după sine „casa” ascunsă într-un tomberon negru. Scoate din el un covor, mai multe pături, oale, pături și haine pe care le organizează sub forma unei camere. În timp ce aranjează toate aceste lucruri, se adresează oamenilor din public de parcă s-ar fi oprit din drumul lor ca să-l privească și să îl compătimească.

„Să nu vă fie milă, eu sunt bine. Mai am încă timp, mai am încă aer. Am dinți în gură, degete la mâini și la picioare, nas, gură, limbă și o poveste de spus, dacă tot ați venit.” Prin aceste replici, personajul ne învață lecția recunoștinței și faptul că lucrurile care par a fi banale sau firești au o însemnătate foarte mare. Acesta nu se plânge de situația în care se află pentru că: „Soarele răsare zilnic. Dacă e soare, e și căldură. Apa o găsim la cișmea. Noaptea are lună și stele, copiii încă zâmbesc și păsările cântă”. Ne spune, apoi, că nu trebuie să ne fie teamă de el pentru că nu ne va fura nimic material. Ne va lua doar puțin din cea mai importantă resursă a noastră, timpul. Îl adună pentru zile negre.

După ce scoate din tomberon un aragaz mic pentru camping, așază pe el o oală cu apă și începe să curețe câțiva cartofi. Cu toții suntem invitați în bucătăria sa pentru a-i descoperi întreaga viață. La început a fost singur pe lume, însă doamna Aneta, femeia de serviciu de la maternitatea Odobescu i-a devenit familie. L-a crescut cu povești și bomboane, cu prăjiturele dulci și spectacole de teatru de păpuși. Nu a înțeles atunci de ce unii copii au părinți, iar alții nu. Un lucru a știut, însă: „Atâta vreme cât mai am cerul deasupra capului și mai prind un răsărit, mai am timp”. Doamna Aneta nu a mai apucat să îi răspundă la întrebări, nu a mai avut timp, a murit…

După moartea singurei mame pe care a cunoscut-o, el a ajuns la orfelinat. În locul acela a fost groaznic, foamete, frig, gândaci, mizerie, pastile și tăcere. Prin vorbele lui ne-am putut imagina atmosfera terifiantă din orfelinatele comuniste. Am văzut cu ochii minții copiii legați de paturi, legănându-se cu privirea pierdută și ne-am bucurat atunci când am auzit că a reușit să evadeze.

Ajuns pe străzi, a refuzat să cerșească. A supraviețuit din banii găsiți pe jos. Primăvara a vândut flori, iar iarna s-a adăpostit în canale împreună cu alți oameni ai străzii. Nici după revoluție nu s-a apucat de cerșit. A început să muncească lucruri mărunte. A dus gunoiul, a șters parbrize, a vândut ziare. Soarta l-a adus înapoi la orfelinat, însă a avut oportunitatea să învețe să scrie și să citească. Paradoxal, curiozitatea și atracția pentru lectură i-au adus nenumărate necazuri. La paisprezece ani a fost dus la centrul pentru minori de la Buziaș pentru că a furat „Micul prinț” de la o tarabă din parc. Au urmat anii grei de la penitenciar, timp în care a ucis copilul din el sau poate că l-a îngropat mult prea adânc.

După ce a absolvit „facultatea” de la Popa Șapcă a realizat că există două categorii de oameni, cei ca el și alții. Avea doar cerul deasupra capului. Norocul nu i-a surâs nici când a încercat să își construiască un alt drum. Fără acte și cu o reputație de pușcăriaș, a fost nevoit să lucreze cu ziua în construcții sau agricultură. În tot acest timp, din oală ieșeau aburi, cina era aproape gata.

Munca pe vas părea cea mai bună variantă, așa că a decis să plece la Constanța, la un prieten pe care și-l făcuse în închisoare. Ghinionul l-a prins nepregătit și de această dată și a ajuns în arest împreună cu amicul său. Fiind nevinovat, l-au eliberat. S-a întors la Timișoara. Nu avea acte. A lucrat mereu fără contract de muncă, nici pensie nu va avea. El cunoaște mulți oameni care au ajuns pe străzi din cauza jocurilor de noroc și a băuturii, însă cunoaște persoane care, așa ca el, nu au avut noroc. Scoate cartofii din oală  în timp ce continuă povestea. Cu siguranță ne-ar fi dat și nouă unul sau poate doi, dar nu a avut.

 „Ce ați face dacă într-o zi v-ați trezi în stradă, doar cu hainele de pe voi, fără nimic altceva, desculți și cu o poveste de spus? V-ați descurca?”

Liniștea s-a așternut. Cu toții cred că ne gândeam la același lucru, la acel răspuns de care ne era teamă.

În urma acestui spectacol am învățat că nu toți oamenii străzii cerșesc, fură sau au probleme cu alcoolul. Ghinionul ne poate urmări pe toți și nu știm niciodată când putem ajunge să avem doar cerul deasupra capului. De aceea, trebuie să încercăm să fim recunoscători, empatici și mai atenți la oamenii mai puțin norocoși din jurul nostru.

Foto: Diana Bilec