Pe lista cu minusuri a Timișoarei în anul 2023 putem trece și lipsa locurilor în care se pot desfășura evenimente culturale. Am avut prea multe evenimente și prea puține locuri. Am avut locuri și uneori prea puțini oameni. E discutabil.
Dar ce avem, cu siguranță, e o mână de oameni care fac unele spații din oraș să înflorească. Am pornit din inima capitalei culturale, din Piața Unirii, unde am vorbit cu Elizabeth Cron și Lorena Dumitrașcu de la CronicLove Productions, iar apoi am continuat poveștile cu Anabella Costache, managerul Muzeului Apei. Mai târziu, m-am mutat în Piața Traian, de vorbă cu Ana Ursu de la Teatrul Basca și am făcut câțiva pași după colț, în curte la Casa Jakab Toffler unde m-am întâlnit cu Laura Borotea, Gabi Boldiș și Alex Ciobota.
Mi-au spus poveștile lor, am vorbit despre începuturi, oameni, clădiri, fonduri, evenimente, provocări, stiluri și comunități. Este un material despre oamenii care fac locul. Vă invit să-l citiți în cele ce urmează!
„Nu vreau să vorbim despre bani când vorbim despre artă”
Când Elizabeth Cron, din Statele Unite ale Americii, a venit pentru prima dată în Timișoara, în preajma Crăciunului din 2019, și a întrebat ce e reprezentativ pentru oraș, toată lumea a îndemnat-o să vadă clădirea colorată din Piața Unirii. Afară era înghețat, pavajul din piață era alunecos, iar Elizabeth își amintește că a mers prin iarbă, pentru a-și face o poză cu Palatul Brück. Nu și-a închipuit deloc că peste ani va ajunge să găzduiască un spațiu artistic în clădire, împreună cu prietena ei, Lorena Dumitrașcu, pe care să-l descrie ca aparținând Timișoarei: CronicLove Productions Europe.
Lorena și Elizabeth s-au cunoscut în cadrul proiectului Connecting Pleasures, realizat de Unfold Motion, unde Elizabeth dansa, iar Lorena fotografia. S-au înțeles din prima, nu doar pentru că împărtășesc aceleași valori, ci și pentru că sunt aceeași zodie – „e ceva ce contează”, spune Lorena.
La întoarcerea de la spectacolul din Reșița, Elizabeth a invitat-o pe Lorena să se întoarcă cu ea. Pe drum, un camion plin cu fân s-a răsturnat în fața lor. Nimeni nu a pățit nimic, dar e un moment plin de adrenalină de care își aduc acum aminte amândouă râzând. Și nu doar de asta, ci și de conversațiile incredibile pe care le-au avut. Lorena i-a recomandat atunci și cartea „Untamed”, pe care Elizabeth a citit-o în timp ce se întorcea în Statele Unite, să petreacă timp cu tatăl ei diagnosticat cu cancer. Ea spune că a fost „o întâlnire destul de importantă”.
Când s-a întors în țară, și-a dat seama că are nevoie de un spațiu nou în care să stea, un spațiu propriu. Avea niște bani de investit și s-a gândit la perioada în care era repeta cu Unfold Motion, într-o sală de sport de la un liceu. A realizat că nu sunt suficiente spații culturale și că ar putea contribui și crea chiar ea unul. Așa că a început căutarea. Știa că atunci când o să găsească locul potrivit, va știi, chiar dacă poate o să fie cel mai scump. La un moment dat, agentul imobiliar i-a trimis o ofertă, a văzut spațiul și a știut că acela e semnul.
Apartamentul este unul mare, compartimentat în două: intri într-o zonă de foaier, unde sunt două uși. Într-o parte este studioul mai mare, acesta este spațiul multicultural. Cealaltă parte este configurată mai degrabă ca un loft cu camere mai mici. Dar ambele au o baie și o bucătărie.
Inițial, era disponibil doar spațiul multicultural, iar după două luni devenea și cealaltă parte disponibilă, pe care Elizabeth și-o dorea mai tare. A vrut foarte mult să înceapă, așa că a ales: a luat studioul și a așteptat cele două luni ca să se mute în partea cealaltă. În acele luni, avea un birou cu vedere la Piața Unirii, mergea în fiecare zi acolo și uneori se mișca în spațiu. Astfel și-a dat seama cât de mult îi place. Apoi, i-a adăugat și o oglindă. Și, în cele din urmă, a realizat că întreg spațiul este pentru ea și că are foarte multe idei pe care le-ar putea implementa acolo. Așa că a semnat contractul. Pentru tot spațiul.
Între timp, cele două prietene s-au tot întâlnit. Lorena i-a spus pe la sfârșitul anului trecut că ar vrea să se mute din vechiul spațiu și a întrebat-o dacă ar putea să se mute în Palatul Brück. Nu știa nici cum o să funcționeze, nici cât va costa totul. Dar au încercat. Lorena mai entuziasmată, iar Elizabeth mai sceptică, pentru timp de un aproape un an, în spațiul ei nu s-a întâmplat nimic.
În trei săptămâni au reușit să schimbe tot locul și să-l pregătească pentru deschiderea Capitalei Europene a Culturii din februarie. Au avut trei zile pline de evenimente și un spațiu plin de artă.
📸 Light Stories
Apoi au început să se întrebe cum explică acel spațiu. „Știam că avem nevoie de spații culturale. Dar traducerea și bariera lingvistică m-au încurcat puțin. Cum descrii un loc magic, istoric, unde orice vis poate deveni realitate? Pentru că asta e spațiul”, spune Elizabeth.
La început i s-a spus că e un spațiu gol, unde nu locuiește nimeni și se întreabă câte clădiri cu atât de multă istorie sunt goale. Mi-a spus că la fiecare eveniment îi întreabă pe oameni câți sunt născuți în Timișoara. Toată lumea ridică mâna. Apoi îi întreabă câți nu au mai fost niciodată în acest spațiu și aproape toată lumea ridică mâna. „De ce se întâmplă asta? Sunt cartonașe cu această clădire pentru care oamenii plătesc 50 de euro și în locație nu intră nimeni? Este o nebunie pentru mine să cred că oamenii o văd doar din afară”.
Au stabilit deja că au Studio A – spațiul multicultural, Studio B – studioul de fotografie Light Stories (coordonat de Lorena), iar atunci când au adăugat shop-ul cu produse create de artizani, au știut că au un spațiu bine definit. Foarte încântată, Elizabeth mi-a descris că într-una din camere are un scaun suspendat, pentru că tavanul e foarte înalt și inițial și-a dorit un hamac. Apoi, există un fotoliu galben, pe care și l-a dorit pentru apartamentul ei. Au adăugat și scări, pentru a putea transforma o platformă de depozitare într-un loc unde pot pune un pat pentru persoanele care ar veni în rezidențe la ele. Există și câteva elemente de mobilier handmade și lucrări de artă din întreaga lume, aduse din călătoriile mele ei în Malaezia, Cambodgia sau Slovacia, dar și coroane și premii din cadrul concursurilor de frumusețe la care a participat. Ea spune că acest spațiu este reflectarea lor totală.
E un spațiu plin de viață, dar care are nevoie de sprijinul comunității. Elizabeth are o companie de producție de evenimente, teatru și film. Face consultanță de producție, bugetare și organizarea programului, iar taxele care se plătesc sunt pentru serviciile ei.
Lorena a fost aici să se ocupe de spațiu când eu m-am ocupat de alte proiecte personale și sunt incredibil de recunoscătoare pentru munca, timpul și dăruirea ei, pentru toate acestea. Ea este o persoană cu care mă completez foarte bine.
Ce a descoperit până acum este că modelul ei de business nu funcționează. Își dorește să nu mai solicite taxe pentru ca oamenii să folosească spațiul și ca studioul să fie finanțat prin investiții de la firme mai mari, suficiente cât să-și acopere chiria. Nu vrea ca partenerii ei să aibă această responsabilitate, ci să poată să le ofere spațiul gratuit, să fie un spațiu pentru comunitate.
„Modul în care îmi conduc afacerea trebuie să se schimbe, pentru că dacă până acum m-am luptat doar să continue, acum lupt să fac oamenii să înțeleagă impactul pe care îl are acest studio și cât de important e să rămână așa. Dacă se îndepărtează de comunitate, va fi o problemă. De aceea este important ca afacerile și corporațiile să privească studioul ca pe un proiect și o investiție serioasă, deoarece oferă comunității din Timișoara ceva pe care altfel l-am pierde”, spune Elizabeth.
Se spune că dacă o construiești, vor veni. În ultimul an, i s-a dovedit că nu e așa. Ea a construit, însă nu toată lumea a venit. Și-a dat seama că oamenii sunt sceptici și că poate sau nu avea legătură cu ea sau cultura. „Mie îmi place să explorez, îmi plac lucrurile noi, îmi place schimbarea. Vorbesc despre construirea unei academii de modelling, cursuri de dezvoltare personală, care să ofere femeilor oportunitatea de a călători în întreaga lume, pentru a se reprezenta pe ele, pentru a reprezenta România, dar mie încă mi se spune că este o idee prea progresistă pentru această comunitate”.
Dacă nu am voie să fac ceea ce fac, cum ar trebui femeile să spargă acea barieră?
S-a gândit că acest lucru se va schimba poate într-un an, dar nu există un timp prestabilit pentru modificarea unor mentalități. Tot ce putem face este să creăm lucruri bune și povești de succes și să le oferim oamenilor putere. Elizabeth știe că e străină, știe că oamenii nu înțeleg cum a ajuns să aibă acest spațiu. „Oamenii chiar vor acea poveste, legată de moartea tatălui meu? Sunt o poveste tristă? Nu! Vreau mila lor? Nu, vreau să vină și să aducă viață în spațiu!”
Și dacă tot am menționat scepticismul, Lorena mi-a povestit cum la unul dintre evenimente un bărbat le-a complimentat spațiul și organizarea, dar era foarte convins că cineva le-a ajutat. „I-am spus că nu, că am făcut totul singure și nu ne-a crezut. Tot spunea că sigur ne-a ajutat cineva. Îmi imaginez la ce se referea, că am avut sprijin financiar din partea unui alt bărbat”.
În ciuda faptului că lumea s-a îndoit, fetele au reușit găzduiască până acum ateliere, cursuri de dans, repetiții pentru spectacole de dans, expoziții de artă și chiar și un concert în balcon. În studioul foto, Lorena a fotografiat portrete pentru casting, pentru performeri, și portrete corporate. Crede că avut un succes mai mare de când s-a mutat, pentru că oamenii au fost mai entuziasmați să aibă fotografii realizate aici.
Recent au observat că oamenii iubesc spațiul pentru expoziții. Luna aceasta vor avea trei expoziții și încearcă să îi găsească loc și celei de-a patra. Este avantajos și pentru că se pot întâmpla și alte evenimente împreună cu expozițiile, fiind diverse tablouri în fundalul proiectelor care întâmplă.
Deși în ultima perioadă au avut activitate, tot există o mulțime de discuții care nu s-au concretizat. Lorena spune că „un sfert dintre cei care au venit, au și revenit. Mulți au auzit de noi la radio sau au văzut materialul de pe Best of Timișoara și au venit să vadă spațiul doar din curiozitate”. Elizabeth spune că e păcat, pentru că ea oferă multe abilități în cazul în care oamenii nu se descurcă cu organizarea evenimentelor. Și crede că lumea nu apelează la ea pentru că nu înțelege aceste abilități. Lorena adaugă că „lumea nu e obișnuită să angajeze sau să vorbească cu un producător, cum nu e obișnuită nici să plătească pentru un spațiu. Multă lume ne-a spus că vrea să vadă spațiul, dar că nu au buget”.
„Trebuie să ajungem într-un punct în care comunitatea prețuiește suficient ceea ce aducem. Sponsorii văd că acesta este un lucru important și, odată ce această bază este acoperită, modelul de afaceri începe să aibă sens”.
Nu mai vreau să vorbim despre bani când vorbim despre artă. Scopul spațiului este să fie incluziv și accesibil, iar fiecare conversație despre bani este momentul în care începem să excludem oamenii”, concluzionează Elizabeth.
Ateliere și tururi tematice săptămânale, pentru copii și adulți, la Muzeul Apei
Povestea apei care curge în robinetele timișorenilor începe în 1907, când tânărul inginer angajat al primăriei, Stan Vidrighin, primește sarcina de a găsi o soluție eficientă pentru canalizarea și alimentarea cu apă a orașului. După câțiva ani și mii de ore de muncă, în Timișoara sunt puse în funcțiune Stația de Epurare, prima de pe teritoriul României (1912) și Uzina de Apă Urseni (1914). La realizarea acestora, tânărul inginer colaborează cu László Székely, primul arhitect șef al orașului. Datorită lor, astăzi se pot (re)descoperi aceste piese de patrimoniu.
Redeschis pentru public în această vară, Muzeul Apei cuprinde trei dintre fostele clădiri istorice care făceau parte din fosta Uzină de Apă, construite în prima etapă (1910-1914): Grupul de Fântâni, Stația de filtrare și Stația de pompare. Pe lângă acestea, a fost construit și un pavilion nou din sticlă, care găzduiește recepția.
Anabella Costache, manager la Muzeul Apei, explică că cele trei clădiri funcționează ca un organism. Prima clădire din grupul muzeal este Grupul de Fântâni, denumită așa după cele 12 sonde care extrăgeau apa de la o adâncime de aproximativ 67 de metri.
Filtrarea apei se realiza în două trepte, începând de la etajul doi al clădirii. Prima treaptă a filtrării era deferizarea, adică îndepărtarea compușilor cu fier. Sărurile de fier dizolvate în apă se transformau în oxizi, printr-o expunere cât mai eficientă la oxigenul din aer. Apa țâșnea din țevi cu presiune, precum o fântână arteziană și era pulverizată în aer, în picături fine, după care se scurgea prin stratul de cărbune, cocs, cu o grosime de trei metri. Aceasta reținea oxizii de fier, în căutarea unui suport pe care să se fixeze. Culoarea ruginie a camerelor de cocs provine de la picăturile care ajungeau pe pereți.
A doua treaptă de filtrare, demanganizarea, se petrecea în filtrele rapide Bollman, umplute cu nisip cuarțos, amplasate pe două nivele, la subsolul și parterul clădirii. „Apa din adâncime din această zonă se caracterizează prin faptul că are prea mult fier și mangan”, spune Anabella.
Intervenția arhitecților a fost minimală, pentru că au încercat să păstreze cât mai mult din aspectul industrial, să respecte moștenirea patrimoniului. În stația de filtrare s-a introdus o pasarelă de sticlă și o scară spiralată portocalie, de metal, care leagă nivelul parterului cu etajele superioare. Înainte, pe poarta principală nu se putea intra, pentru că după poartă era un gol de 4 metri. Și atunci arhitecții au introdus aceste elemente ca să facă vizita mai plăcută, mai complexă, să poți vedea filtrele de sus, să dea o altă perspectivă asupra spațiului.”
De asemenea, la ultimul etaj, într-una dintre cele 6 săli cu cocs, au înlocuit podeaua de metal perforată cu o podea de sticlă, pentru a putea vedea cum arată stratul de cărbune de sub. „În celelalte săli îl vezi arămiu pentru că e îmbâcsit de fier, iar în această sală, cu podeaua de sticlă, poți să-l vezi cum arăta el spălat, e un cărbune cenușiu, nu e negru, așa cum ne gândim noi că ar trebui să arate un cărbune”.
Ultima clădire din parcursul muzeal și ultimul popas al apei în interior este Stația de Pompare. Pompele trăgeau apa din rezervoare și o împingeau în rețeaua de alimentare care, la momentul în care a fost dată în folosință uzina (1914) avea 87 de metri lungime. Rețeaua era ramificată, conductele principale nu erau închise în inel, ca în prezent, iar la capetele rețelei se găseau cele două turnuri de apă (sau „castele”), pe care le putem vedea și astăzi în cartierele Fabric și Iosefin.
Stația de Pompare a fost gândită pentru 46.000 de utilizatori, populația Timișoarei la acea vreme, dar ulterior a fost extinsă. Acum, stația găzduiește mai multe spații cu funcțiuni diferite: vechea sală a pompelor, o sală de proiecții cu 28 de locuri și o zonă expozițională.
Stația de pompare | 📸 Muzeul Apei
Muzeul Apei a spart gheața cu „Seri de vară la muzeu”, în lunile iulie și august – câteva zile de ateliere de creație artistică, spectacol de circ, instalații de sunet, instalații audio-vizuale, concert de jazz sau lecturi poetice.
Avem un program săptămânal de ateliere, tururi tematice, atât pentru adulți cât și pentru grupuri școlare și expoziții. Am avut expoziții și în cadrul festivalului și ne pregătim acum să mai deschidem încă trei până la finalul anului.
Deși organizează activități pentru toate tipurile de public, „în mod firesc, cei mai atrași sunt copii, școlile cu grupuri școlare sau familiile cu copii mai mici. Poate și pentru că în jurul nostru sunt cartiere rezidențiale unde locuiesc multe familii cu copii. Și atunci pentru ei e un mare avantaj că pot să vină la muzeu în weekend cu copii și să participe la ateliere distractive și instructive. Mereu încercăm să aducem și partea asta educativă în ce organizăm”.
Muzeul e localizat spre ieșirea din oraș, deloc într-o zonă turistică, care până nu de mult nici nu făcea parte din Timișoara. „Atunci când a fost construit erau lanuri de porumb de jur împrejur”. Anabella spune că e greu de venit, multă lume descurajându-se atunci când se uită pe hartă. „Dar dacă te urnești, dacă ești suficient de motivat, îți dai seama că nu e așa de greu de ajuns. Evenimentele speciale sunt cele care aduc oamenii cel mai mult la muzeu. Și atunci e un efort susținut din partea echipei pentru a oferi constant ceva care să atragă publicul către muzeu. Fie că sunt tururi ghidate, ateliere de tot soiul, evenimente culturale cum a fost festivalul, în momentele astea, da, se strâng oamenii”.
Seri de vară la muzeu | 📸 Muzeul Apei
În prezent, Aquatim împreună cu Fundația Aquatim administrează muzeul, oferind sprijinul financiar pentru funcționarea acestuia. Toate evenimentele de până acum beneficiat de intrare gratuită, însă pentru a putea continua buna desfășurare a proiectului, e posibil ca la un moment dat, o parte dintre activități să fie și contra cost.
Primul obstacol și poate cel mai important de care s-a lovit Anabella a fost găsirea oamenilor potriviți pentru a lucra în spațiu. „Când tot orașul e plin de evenimente atât de ușor accesibile e greu să fidelizezi publicul, să îl atragi, să îi oferi constant ceva nou. Era nevoie de o echipă care chiar crede în proiect, care chiar pune suflet și înțelege care e miza acestui spațiu”.
Spațiul este unul foarte important pentru patrimoniul industrial al orașului, cu valențe și de patrimoniu arhitectural, fiind un sit reprezentativ pentru arhitectura industrială art noveau.
Acest aspect se împletește foarte bine cu tema apei, cu criza apei și cu tot ce trebuie noi să învățăm despre cum ajunge apa la noi, cum o consumăm și cum putem face să avem o atitudine mai conștientă și mai responsabilă față de resursele de apă ale planetei.
Anabellei nu crede că există alt spațiu în care artiștii să fie invitați să trateze artistic subiectul apei ca resursă vitală și ca resursă de tot soiul. „Și asta mi se pare important, pentru că muzeul a fost gândit și ca un centru cultural, nu doar ca un muzeu. De asta și avem atât de multe activități, ateliere, expoziții. Atât la festival, cât și în continuare, încercăm să colaborăm și cu artiști cât mai mult, tocmai pentru a ține acest subiect viu în spațiul public și să-l tot privim așa din diverse unghiuri ca să nu uităm de ce e important.”
Singura certitudine a publicului de la Teatrul Basca este că sunt total surprinși
Probabil că dacă ești unul dintre spectatorii mai recenți ai Teatrului Basca, așa ca mine, te-ai întrebat măcar odată ce treabă are teatrul cu o formă de pălărie. Descrisă ca fiind un „acoperământ pentru cap, de forma unei berete” (conform Micului Dicționar Enciclopedic din 2005) sau o „beretă cu marginile îndoite înauntru” (conform dexonline.ro), basca de la Teatrul Basca este de fapt o identitate pe care echipa a ales-o, în urma găsirii în hala de la Paltim a unor tipizate de jobene.
„Noi am zis că nu ni se potrivește jobenul, ni se potrivește basca muncitorească. Mai ales că deasupra halei noastre scria Trăiască Republica Socialistă România! Și mi s-a părut foarte amuzant să punem logo-ul și numele care să conțină bască muncitorească”, spune Ana Ursu, una dintre fondatoarele teatrului independent.
📸 Timișoara Refugee Art Festival
În 2017, Teatrul Basca organiza prima ediție a Timișoara Refugee Art Festival într-o hala la Paltim, fabrica de pălării demolată în 2020. Ana Ursu spune despre hală că era într-o stare deplorabilă, „am scos patru tone de moloz, nu avea toaletă, acoperișul trebuia reparat, a fost o improvizație completă, mirosea foarte urât, pereții erau îmbibați cu apă. Dar era singura soluție atunci.”
Așa că au încercat să o facă să arate „cumva”. Atunci când au aflat de dărâmarea fabricii, și-au dat seama și că Basca nu era bine localizată, „nu prea veneau oameni, nu era piață pe acolo”, dar au și dat peste un anunț de închierere al unui spațiu din Piața Traian. Le-a plăcut forma lui, faptul că era înalt și dreptunghiular, și l-au păstrat.
„Înauntru era un balcon, erau sobe, chiuvete, gresie, faianță, ne-a luat câteva luni să spargem tot, să ajungem la cărămidă, să punem tot ce ține de instalație electrică, sanitară”. Când a fost gata, în toamna lui 2019, a avut loc și Festivalul in : v z b l, pentru că au vrut să vorbească despre mai multe comunități sensibile, nu doar despre refugiați.
Și au rămas în Traian. Cu o chirie mai ieftină, cu un spațiu mai potrivit. Și au început să se îndrăgostească de loc.
Sala, care are între 40 și 50 de locuri, găzduiește evenimente proprii și externe, printre care spectacole de teatru, ateliere, workshop-uri, spectacole performative, de dans, festivaluri, chiar și concerte. Ana spune că foarte rar invită pe alții să organizeze evenimente în spațiul lor, pentru că au proiectele lor. „Ce s-a întâmplat extra, a fost la propunerea altora. De exemplu, la finalul lui noiembrie, vom găzdui Festivalul Caleido. Zilele trecute a venit o coregrafă de la Centrul Național al Dansului din București să țină un workshop. E cumva invers, mulți au nevoie de spațiul de la Basca”.
Teatrul Basca | 📸 Diana Bilec
În ceea ce privește formele de finanțare, nu i se pare realist să trăiești din bilete. „Mi se pare normal ca toți oamenii care lucrează pentru un eveniment să fie plătiți, iar din bilete nu este realist. Din bilete pot să mai acopăr o cheltuială a spațiului sau consumabilele, dar nu plata oamenilor. Deci, banii vin din proiecte”.
Teatrul Basca are mereu spectatori la spectacole, lucru datorat și campaniei de promovare gândită de un PR, persoană responsabilă să țină legătura și cu designer-ul, cu fotograful, cu videograful, cu jurnaliști care scriu despre spectacolele lor. O altă formă prin care își atrag publicul este crearea de legături cu diferite comunități din oraș. „De multe ori anunță acea comunitate că se întâmplă un eveniment. Profilul teatrului nostru este de așa natură încât să ajungă la oameni care în mod normal nu au acces sau la oameni interesați de subiectele pe care le abordăm. Cum ar fi studenții de la Asistență Socială care acum își dau examenele pe baza spectacolelor Basca, pentru că este o modalitate prin care ei dezbat o problemă socială prin artă”.
De ce este important pentru infrastructura culturală a orașului ce se întâmplă la Teatrul Basca? Ana Ursu spune că abordează subiecte care nu sunt în mod normal abordate.
Foarte mulți din publicul nostru mi-au spus că singura certitudine pe care o au atunci când vin la spectacolele noastre este că sunt total susprinși. În rest, ei nu știu exact la ce vin.
Fie că vorbim despre teatru forum, kabarett, vitrine, VR, abordează stiluri, estetici diferite, lucruri pe care nu le vezi în mod normal.
Cartierul Traian avea până nu de mult o reputație foarte proastă, iar Ana crede că „acest spațiu a ajutat să crească partea culturală a cartierului”. Au fost primii artiști care au venit în cartier, au început să colaboreze și cu alții, iar astfel au început mai mulți operatori culturali să vină și împreună să gândească proiecte care să fie utile cartierului.
Când s-au mutat în Traian nu și-au dorit să fie nici salvatori, nici intruzivi. „Noi ne-am integrat în comunitate și primii pași pe care i-am avut au fost includerea oamenilor de acolo în activitățile noastre. La spectacolele din 2019, publicul nu plătea bilet, dar era îndemnat să aducă tot felul de produse neperisabile, de mâncare sau de igienă pentru rromii din Traian. În 2019 erau mult mai mulți, acum nu mai sunt. Veneau și luau de la noi și cred că așa creasem o legătură”.
Au avut și workshop-uri la care au venit copiii și au învățat să coasă tricouri, dar și performance-uri în spațiul public, „tocmai ca să înceapă să se obișnuiască și cartierul cu evenimente culturale. Dar și publicul să se obișnuiască să vină în cartier, pentru că erau mulți oameni, printre care și actorii cu care am colaborat care au zis că ei nu au mai fost în Traian de 10-20 de ani”
Mi se pare că spațiul are și această importanță, de creșterea culturală a acestui cartier.
„Casa Jakab Toffler e un tip de spațiu care trăiește prin intermediul membrilor care îl compun”
Imediat după colț, tot în cartierul Fabric, am povestit cu Laura Borotea și Gabi Boldiș. Acum câțiva ani, și-au cumpărat un apartament în Casa Jakab Toffler, unde au găsit peste 40 de oameni care se întâlneau periodic în grădina unde am stat și noi. „Am descoperit că ne-am mutat în locul cel mai bun și suntem niște norocoși. Oamenii se întâlneau să mănânce împreună, aveau discuții, inclusiv despre reabilitarea casei”, mi-a spus Laura.
Când ei s-au mutat și au început lucrările la apartament, vecinii, împreună cu prietenii lor, se întâlneau periodic, odată la două săptămâni. Activitatea deasă din curte a fost păstrată din pandemie, perioadă în care cei din casă profitau de spațiul mare și liber care se găsea în curtea lor.
Tot vorbind, au ajuns să fondeze o asociație culturală pentru a putea deschide grădina pentru oraș, în special pentru vecinii din cartier și să atragă fonduri pentru casă, pentru îmbunătățirea ei și organizarea unor evenimente. Astfel, anul trecut au aplicat la linia de finanțare Impuls în comunitate de la Centrul de Proiecte Timișoara, un apel despre care Laura spune că era perfect pentru ce se gândeau să facă împreună cu vecinii.
📸 Casa Jakab Toffler
Proiectul Social Fabric a cuprins mai multe activități care activau comunitatea și prin care se cunoșteau mai bine: proiecții de film și teatru în grădină, realizarea unei infrastructuri culturale, a unui mobilier pe care să stea, realizat de studenții de la arhitectură sau o fanzină, realizată de artista Sorina Vazelina. Ea a portretizat cele 20 de pisici pe care le au în casă, alt factor care îi unește pe vecini. Și nu doar că îi unește în interior, ci interacționează și se cunosc cu alte persoane din cartier atunci când merg să le recupereze.
Dacă am rezuma, vorbim de două direcții: locuirea la comun și proiecția pe cartier, ce poate fi exportat din ce se produce aici. Prin ce fac, Laura spune că încearcă lucruri noi, din care alții pot prelua. Acest tip de locuire are o problemă pentru că, spune Gabi, „în clădirile vechi, din zona Fabric, Iosefin sau Elizabetin, s-a tot schimbat regimul de proprietari, tot timpul au venit alții și alții. Iar din această cauză, clădirile nu au coeziune.”
În cartier sunt mai multe clădiri cu situație similară lor, cu o grădină în interior, pe care nu o activează pentru că nu se înțeleg vecinii, nu știu cum să folosească ce au acolo sau nu au formă juridică ca să se autoreprezinte și nu au nici o administrație comună.
De asemenea, în cadrul Social Fabric, au avut anul trecut rezidenți care au făcut interviuri cu vecinii din cartier (care au fost publicate în Vocile Fabricului, un ziar în variantă print), dar și discuții în spațiul public despre gentrificare sau ce înseamnă cultura, cum contribuie la marginalizarea unor oameni sau cum poate să facă rău.
Tot anul trecut, la Bienala Timișoreană de Arhitectură (BETA), au propus o instalație arhitecturală, participativă, care consta într-un teren de fotbal pe gazon natural montat în Piața Traian. „Dincolo de instalație, era vorba despre comunitățile de aici, ca lumea să se întâlnească sub pretextul fotbalului – se numea Fotbal ca infrastructură a democrației. Scria cineva pe Facebook că acasă e acolo unde poți să dai un fotbal. Ai sentimentul că e accesibil și incluziv, că oricine poate să joace fotbal, poți să-l încropești oricând. Noi l-am făcut și mai incluziv: am interzis profesioniștii, oferind posibilitatea tuturor să joace. Am avut și echipe de fete, Femina Fabrics, sau echipe mixte”, spune Laura.
Proiectul a fost foarte bine primit, atât de vecinii din Fabric și oamenii din comunitatea timișoreană, cât și de specialiști, fiind nominalizați la EU Prize for Contemporary Architecture – Mies van der Rohe Awards 2024 („un fel de Oscar în arhitectură”, cum l-a numit Laura). „E o nominalizare pentru întregul cartier, a oamenilor ce au activat, de fapt, această instalație, să nu rămână pur o instalație la care ne uităm”, spune ea.
În plus, Gabi adaugă că „particularitatea premiilor e că nu poți să te înscrii la ele, trebuie să te nominalizeze cineva”, factor care îl transformă în ceva important.
Anul acesta au aplicat la Grow, o altă linie de finanțare oferită de Centrul de Proiecte Timișoara. Pe lângă terenul de fotbal, au introdus un meci între căsătoriți și necăsătoriți, un meci tradițional ce se joacă în Fabric din 1936 – „un fel de patrimoniu material al cartierului”, spune Gabi.
Au făcut o expoziție retrospectivă cu niște materiale de ale lor, au avut și un meci demonstrativ în deschidere, dar și câteva rezidențe: Vasile Leac ce a construit cuptorul unde se va face pâine, pizza, ca să mănânce la comun; jurnalistul Vlad-Marko Tollea a făcut interviuri care vor apărea în cel de-al doilea număr din Vocile Fabricului, cu noii migranți ce s-au adăugat cartierului – din Nepal, Sri Lanka sau India, care au venit să muncească aici; iar cei de la Atelier Adhoc Comunitate au făcut o „co-LIZĂ”, un obiect multifuncțional, un kit pe care îl pot duce și în piață și în exterior, pot face expoziții sau pot găti pe el.
📸 Atelier Adhoc Comunitate
„Prin interviurile de anul trecut, aflai toată viața cartierului din ultimii 20-30 de ani. Și era super valoros. Arhitecții care urmează să intervină în structura cartierului, ar trebui să cunoască acest tip de material, ca să ia niște decizii mai în temă”, spune Gabi. El crede că rezidențele ajută să schimbe și percepția oamenilor despre cartier, despre care se spune în comunitate că nu e turistic, că nu are fațade renovate și că este o zonă nesigură. „Prin rezidențe vezi că oamenii care vin și își dedică timp în cartier, îl descoperă liniștit, prietenos, unde se simt foarte bine, are șarmul lui. Într-adevăr, are multe probleme la nivel de structură, dar e reparabil, doar că trebuie un efort comun”.
Un efort care să nu fie cu orice preț. „Clădirile sunt mai importante decât oamenii? Evident că toată lumea vrea să fie frumoase, și noi ne dorim să fie toate renovate. Dar e important să vină și cu niște politici sociale, pentru că e și cartierul care are cele mai multe apartamente sociale. Deja sunt cazuri în care un proprietar are jumătate de clădire, iar ceilalți ori dispar pentru că nu pot să contribuie, ori vând la un preț mai mic. Și riscă să fie dislocați din cartier”, spune Laura.
Când au făcut terenul de fotbal, au realizat și alte intervenții în jur, precum arborarea steagurilor la geamurile care dădeau spre piață. „Am rugat vecinii să arboreze câte un steag, fiind încă un pretext să ne cunoaștem cu ei. Desigur că am descoperit că sunt mulți seniori în spatele fațadelor care, dacă ar fi mutați de aici, la vârsta lor, e ceva dramatic”, a continuat ea.
Fotbal în Traian | 📸 Marius Vasile
Însă odată ce formezi o comunitate, în care vecinii se înțeleg, își asumă și riscuri la comun. Cum a fost decizia de a reabilita casa. E un efort mare, cu câteva etape din contribuții proprii, dar „toată lumea, cu acest curaj, simțind că e casa noastră, a tuturor, am făcut aceste eforturi financiare”. Astfel, se numără printre cei care au aplicat la primărie, unde există un program prin care rambursezi 70% din banii primiți, într-un timp de 10 ani, iar 30% sunt nerambursabili.
Înainte, erau criterii și mai dure: dacă aveai rată la apartament, nici nu puteai accesa acele finanțări. E un criteriu pe care l-au eliminat, pentru că „în zilele noastre e super greu să nu ai o rată”.
Gabi spune că în Spania poți cere renovarea clădirii în care te afli și dacă ești chiriaș, iar proporția financiară este invers: se dă 70% din partea statului și 30% trebuie să pui tu într-o formulă, fie împrumut, fie din forțele proprii. Iar în Franța, clădirile au fost reabilitate din banii statului. Ulterior, te angajai că menții clădirea la acel nivel, din perspectiva arhitecturală, istorică, de patrimoniu.
Spațiile precum Casa Jabak Toffler sunt din ce în ce mai rare. Ei testează lucruri care ar putea fi implementate și de către alți locatari în alte părți, în alte grădini. Ce este avantajos este reducerea consumului de orice fel, fiecare poate aduce ceva. Cum a fost și la început în grădină: Alex Ciobota, care este peisagist și locuiește în casă de zece ani, s-a ocupat de curățarea spațiului. Alt vecin a avut grijă de pruni și de vie, iar un altul a adus un leagăn pentru copii. Au curățat în interior teiul secular dintr-un colț al grădinii și au început să-l măsoare.
„Am pornit de la ideea că teiul e un membru al comunității și am vrut să arătăm că e o entitate vie. Ca și cum ai lua pulsul unui om, îi luăm tot felul de indici de viață, care se transmit în timp real. Iar împreună cu vecinul nostru Marius, îi convertim într-un grafic ca oamenii să înțeleagă viața teiului, vibrația lui. Și o să completăm cu o stație meteo mică, care să ofere indicii de mediu, poluare. Să devină un micro-laborator, care se lipește cumva la oraș”, mi-a spus Alex.
Fiecare contribuia cumva la spațiul comun: aduceau ornamente pe pereți, au improvizat o instalație electrică sau un furtun ca să ude grădina. „Lumea a început să-și asume spațiul, iar când noi am ajuns la structura asta deja formată, mi s-a părut extraordinar!”, povestește Gabi.
De puțin timp, au și compost în grădină. Laura mi-a zis că de când îl au, tomberoanele s-au redus deja la jumătate. „Toată lumea îl folosește și ne dorim ca la anul să îl utilizăm în grădină, unde o să creștem alimente la comun”.
Ce simte Gabi că le lipsește însă, este ritualul, constanța, pentru că în rest, au creat deja premisele unor întâlniri, cu lumea din casă și cu cei din afara ei. El simte că discursul lor, de „do it yourself”, este cel necesar pentru a menține sănătatea culturală a unei zone. Tipul lor de spațiu promovează ideea unui colectiv, unui împreună, de care lumea fuge pentru că îl identifică cu comunismul. Însă nu poți trăi singur pe lume. „Doamna Daniela și doamna Teresa, care vin din familii de brutari, ne vor ajuta să facem în cuptor pâine, plăcinte, lucruri pe care le făceau acasă, la comun. Când ne vom întâlni, cineva o să facă focul, cineva o să facă altceva”.
„E un tip de spațiu care trăiește prin intermediul membrilor care îl compun și definesc”, afirmă Gabi.
Alex mi-a spus că încă din anii 60, „blocurile erau organizate în jurul unor curți. Sunt gândite, mai ales în țesutul istoric, ca niște spații comunitare. Noi, aici, am redescoperit valența locului și plăcerea de a fi împreună cu vecinii. Ne-am dat seama că în curte balcoanele se deschid în spre apartamentele vecinilor. Ai tot timpul o relație directă cu ei”.
În perioada următoare vor lansa Vocile Fabricului II, vor finaliza rezidențele și se vor ocupa de toate tipurile de deconturi, iar apoi se vor relaxa, „undeva la băi”, glumește Alex.
Gabi spune că Timișoara trebuie văzută acum într-un context mult mai larg, care ține de industria de automotive, de dezvoltare industrială și imobiliară. „Buziașului deja se reconstruiește, e o nișă, și zona e puțin tampon aici. Te întrebi în 5-10 ani ce o să se întâmple. Discursul nostru poate e puțin romantic, dar mie mi-ar plăcea să se păstreze Fabricul cu varietatea asta, e un cartier mai plin de viață, mai natural. Adică mă duc la magazin să mai schimb și două vorbe cu doamna acolo. Seara stai în spațiul public și bei o bere. Nu trebuie să stai la o terasă, deocamdată.”
„Acest specific ar fi păcat să se piardă, asta creează unicitatea locului. Și când am făcut fotbalul și când am făcut alte evenimente, pe la 11 seara, când era multă lume, vatmanii comunicau cu noi, cu claxoanele, știau că dacă trec pe aici contribuie și ei la veselia generală. Sunt mici detalii de cartier în sărbătoare, care s-ar pierde dacă s-ar schimba lucrurile.”
Patrimoniul, după părerea lui Alex, „nu e o chestie încremenită, e viu, adică și cu oamenii lui. Dacă casele sunt și ele vii, poate e bine să le repari fațadele. Dar altfel, cred că e fain și că nu sunt atât de prețioase și nu atrag atâta atenție. Clar, poate ar trebui niște lucrări de întreținere la case, structura să fie în siguranță. Farmecul cartierului e și ăsta, mai decrepit un pic. Și în momentul în care vine casa aia ca prăjitura, clar va atrage și un anumit tip de societate.”
Fotografie copertă: Școala de Circ la Seri de vară la muzeu | 📸 Muzeul Apei
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
