Fabrica, noua casă de turtă dulce

După ce-am urcat multe scări slab iluminate, cu răsuflarea tăiată, dar totuși plină de speranță că voi găsi ceva măreț, am ajuns în spațiul de proiectare al filmului FABRICA. Un ecran mare, pus în capătul mai multor mese cu mașini de cusut, ace, fire și panglici colorate, a fost cel care mi-a confirmat, în cele din urmă, că acolo e acel ceva măreț. Bunătatea, bucuria și prietenia doamnelor care lucrează în fabrica Pasmatex s-a reflectat pe oameni și pe detalii în acest documentar observațional.

📸 Seba Tătaru

Regizoarea Carmen Lidia Vidu se află la cea de-a doua colaborare cu echipa proiectului La Feminin, după ce a realizat scurtmetrajul EU sunt EA | Povești care vindecă anul trecut. În acest an echipa și-a propus să trateze relația femeii cu munca, având drept protagoniste femei de mai multe vârste și care provin din diferite categorii sociale. Fabrica le avea pe toate.

„Am vrut să văd locația, să cunosc oamenii de acolo și am venit cu o propunere. La Pasmatex ne-am întâlnit cu doamna Dana, căreia i-am cerut să ne prezinte fabrica. A luat fiecare etaj în parte și ne-a explicat unde este țesătoria, cusătoria sau partea de împachetare. Mi-a plăcut foarte mult ce mi-a povestit. Am simțit fabrica ca pe un platou de cinema”, spune Carmen.

Așa s-a gândit să realizeze un documentar observațional, „adică ceva ce nu mai e modern deloc” – „să lăsăm fabrica ca motor, ca bătaie de inimă, să vorbească, cu ritmul ei propriu, fiindcă odată ce înțelegi fabrica, înțelegi cumva și relația femeii cu această fabrică, cu munca de aici”. Acest motor e suma utilajelor masive și a femeilor deopotrivă fragile și puternice: „sunt femei care se ocupă de utilaje mari, de tăierea unor lucruri care provoacă scântei, dar și femei care mânuiesc fire aproape transparente. Și le-a plăcut ideea de a găsi tempo-ul, bătaia de inimă a fabricii”.

📸 Cristian Văduva

Și-a dorit ca la fiecare etaj să aibă câte un personaj pe care să-l urmărească și care să-i facă legătura de la o secție la alta. Au căzut de acord asupra unei pseudo-distribuții: „să aibă măcar confortul psihic că le voi urmări, că voi fi lângă ele, că nu e o chestie de cinci minute, că o să stau pe capul lor de dimineață până pleacă. Dacă la început o să fie stresate sau o să aibă chef să apară mai bine, după jumătate de oră o să se plictisească, vor trebui să se relaxeze și să își vadă de treabă, că altfel le stric ziua de muncă. Ceea ce s-a și întâmplat – s-au relaxat”.

Înainte de a începe filmările, au fost două-trei întâlniri în care Carmen a stat de vorbă cu ele și și-a adunat gândurile. Filmarea s-a desfășurat de dimineață, de la 5:45, până la plecarea ultimei femei din fabrică, când s-au stins luminile. „Ele au și vorbit la cameră, mi-au explicat fiecare aparatură ce făcea, doar că în momentul în care am făcut primul montaj, mi-am dat seama că pare ca un mare clip de promovare. Mi-a părut rău că le-am tăiat vocea, dar nici nu am putut atunci, în timpul filmării, să le regizez și să le spun să își dea aceste explicații una alteia, nu camerei. Mi-a fost greu să regizez și chiar să le urmăresc în banalitatea și rutina zilei”.

Atunci a eliminat în timpul montajului tot ce nu i-a ieșit ca regie și a lăsat la nivel de documentar observațional ceea ce ar fi trebuit să fie – o urmărire a rutinei, a banalității, dar în același timp, a ceea ce se întâmplă într-o zi de lucru la fabrică. Este prima dată când realizează un documentar observațional, motiv pentru care a fost și cel mai dificil montaj.

📸 Seba Tătaru

„E foarte dificil, fiindcă nu ai personaj principal, nu ai o tensiune, un conflict, nu se întâmplă nimic. E muncă. Și dacă ai noroc să ai un personaj carismatic, ai noroc să poți să filmezi un telefon, cum ni s-a întâmplat, dacă ai noroc să prinzi o problemă la locul muncii, atunci e bine”.

După toate discuțiile și negocierile li s-a permis doar o zi de filmare, pe care au ales-o în funcție de disponibilitatea echipei tehnice și a prezenței doamnelor cu care au filmat. Au convenit totuși ca, în cazul în care sunt probleme tehnice, să li se acorde și o a doua zi. „Doar dacă sunt probleme, nu dacă nu am eu suficient material. Motiv pentru care a fost destul de ciudat. E o hală mare și noi fugeam cu camera de la un etaj la altul, de la o secție la cealaltă, încercând să prindem spectaculosul și în același timp să nu regizăm nimic la banalitate. Când m-am pus la masa de lucru, aveam materiale foarte frumoase, dar nu pot să montez frumos cu frumos cu frumos, nu ține”!

Când am întrebat-o dacă a existat ceva ce a atras-o în mod deosebit pe parcursul acestui proiect, Carmen mi-a spus că spațiul i s-a părut ca un platou de cinema, iar doamnele au fost foarte naturale. „Estetic vorbind, chiar m-am simțit ca într-o casă de turtă dulce, chiar e un platou de cinema de o frumusețe incredibilă”.

📸 Cristian Văduva

Nu se aștepta ca doamnele din fabrică să fie atât de naturale. Se aștepta să fie mai crispate, mai închise, să se gândească că nu e bine să mănânce sau să fumeze în fața camerei. „Mă gândeam că o să încerce să imite și să pretindă o perfecțiune plicticoasă. Și n-au fost așa. Au înțeles că nu trebuie să se uite în cameră, că nu trebuie să vorbească cu mine, și-au văzut de treabă și m-au ignorat în cel mai frumos sens al cuvântului.

Eu nu pot să spun că toată fabrica e compusă doar din femei foarte bune. Dar eu am simțit bunătate, nu aș vrea să le complimentez doar așa, de dragul proiectului. Poate am simțit asta și datorită faptului că le-am filmat și e ceva special pentru ele. Această bunătate e o experiență pe care eu nu o trăiesc în fiecare zi. Nu în fiecare zi și nu în fiecare proiect”.

Atât primul scurtmetraj, cât și acest film sunt făcute pentru mediul online, pentru că scopul este de a produce lucruri pe care oamenii pot să le vadă, să apropie și să facă funcțională informația. Carmen spune că ieșind undeva la 40 de minute și ieșind așa bine, au apărut deja dorințe de difuzare la televiziune sau la festivaluri. „Cei de la TVR Timișoara deja ne-au întrebat de el. Cristi Văduva, în timp ce monta, mi-a zis că un fotograf din Berlin ni-l cere.

Cristi e pictor la bază și se simte lucrul acesta în film. Sunt cadre necăutate. Se simte cum plimbă el camera și încadraturile lui sunt într-o direcție carnală și consistentă ca informație. E adevărat că îți trebuie un soi de plăcere să vezi astfel de clip. Poate să fie foarte plicticos. Într-o sală de cinema sau la un festival, lumea are acest tip de deschidere, atenție și plăcere. Cred că la televizor, personal, eu nu știu dacă aș sta să mă uit la 40 de minute de țesătorie, oricât de frumos e. Nu știu. La un festival de film m-aș uita. La un cinema m-aș uita”.

📸 Seba Tătaru

Carmen spune că i-a plăcut foarte mult că cele două premiere au loc în fabrică și i-ar plăcea ca filmul să fie prezentat și online, și la televizor, și în festival și în astfel de locații, în care să se îmbine proiecția cu discuția, cu Q&A-ul. „Mie mi se par cele mai sănătoase evenimente, cele la care poți să spui și câteva cuvinte. Dacă nu spui câteva cuvinte, mai rămâi după și doamnele intră în legătură cu publicul cultural. Și acestea sunt întâmplările reale pe care mi le doresc”.

„La fel ca la proiectul Jurnal de România, unde iau interviuri actorilor, după am momente de panică în care mă întreb ce fac cu viețile acestor oameni. Dacă o să se simtă că i-am ironizat? În aceste proiecte e combinația asta în care avem banal și spectaculos în același timp. Și atunci am avut emoții. Chiar în timpul proiecției m-am dus în spate și le-am întrebat pe doamne cum li se pare, dacă se plictisesc și mi-au răspuns că nu, în sfârșit văd și ele ce fac colegele de la țesătorie. Eu eram destul de agitată, mă tot uitam să văd cum reacționează. Nimeni nu a venit să-mi spună ceva negativ, dar de obicei așa se întâmplă, de obicei te felicită și îți împărtășesc lucruri frumoase. Așa că asta pot să-ți spun și eu ție acum”.

În timpul proiectelor, Carmen face la fiecare sfârșit de repetiție sau zi de filmare o sesiune în care pune întrebări și provoacă oamenii să îi spună ce e rău, pentru că atunci o ajută, în timpul lucrului, nu neapărat după. „După nu mă mai ajută. Și nici nu mă ajută să-mi spună ceea ce e bine, decât pentru moralul meu. Dar, în rest, pe mine mă ajută să-mi spună ce e greșit, ce nu funcționează, ca să pot corecta atunci. Așadar, la premieră, eu o să mă încarc cu bucuria de a fi alături de ele, de a fi în fabrică, de a avea public și o să plec bucuroasă acasă”.

📸 Seba Tătaru

Filmul de non-ficțiune FABRICA a avut premiera în 17 și 18 noiembrie 2022, iar discuția mea cu Carmen a avut loc după prima difuzare. Proiecția a avut loc în secția Confecții a unității a fabricii Pasmatex din Timișoara, iar spectatorii au putut interacționa în mod direct cu femeile care lucrează în fabrică, s-au așezat la mesele lor de lucru și au putut descoperi o lume aparte.

Filmul a fost realizat în cadrul proiectului Munca și Spațiul, din seria La Feminin, dezvoltat de Noi Re-Creăm, co-finanțat de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte Timișoara.

Regia: Carmen Lidia Vidu; Videografie: Cristian Văduva; Sunet: Utu Pascu

Teaser-ul filmului îl găsiți aici, iar mai multe despre Carmen Lidia Vidu puteți afla de aici.

📸 Seba Tătaru & Cristian Văduva