O canapea roșie, o scenă plină de trandafiri, un zumzet continuu, mișcări pe alocuri dure, fețe expresive și vorbe puține sunt câteva dintre caracteristicile care descriu „Vocile Orașului – Central Park”.
Spectacolul este continuarea unor ateliere realizate de Teatrul Național din Timișoara în anul 2019. Actori ai teatrului împreună cu mai multe persoane cu dizabilități de auz au învățat despre integrare și au deschis căi noi de comunicare, prin limbajul dansului. Deși cuvintele sunt absente sau puține, spectacolul aduce trupul ca principal instrument de comunicare, prin mișcările gândite de coregraful și regizorul Pál Frenak.
În decursul unei ore, actorii Teatrului Național îți dau întâlnire cu situații pe care le poți asocia cu cele din viața reală, redate prin dans. Din distribuție fac parte Alina Ilea, Daniela Bostan, Laura Avarvari, Flavia Giurgiu, Cătălin Ursu, Raul Lăzărescu, Răzvan Ciocoi, Marin Lupanciuc și Mario Grizea. La spectacol participă și dansatoarea Erika Vasas.
Foto: Adrian Pîclișan | Teatrul Național Timișoara
„Vocile Orașului” este o încercare. Fiecare pas realizat de fiecare actor, în fiecare moment, fiecare mișcare a corpului reprezintă o încercare. De a sta în picioare, de a nu cădea, de a face față lumii. Este, de altfel, și o încercare de fugă. O fugă de lume, o fugă cu teamă, o fugă rapidă și obositoare, care te face să te gândești la propria alergătură.
La reprezentația din 21 ianuarie, din distribuție au lipsit două nume, Alina Ilea și Cătălin Ursu. Jumătate dintre actori au purtat mască în timpul spectacolului, iar cealaltă jumătate a încercat să ne convingă cu expresiile faciale că e totul este sub control. Dar nu am putut să nu mă gândesc la fuga mea cu frică. Poate singurul care mi-a insuflat o stare de bine a fost Mario Grizea, care a tradus, prin limbajul semnelor, ce s-a spus în scenă. Și, deși nu i-am înțeles limbajul, am simțit speranță.
Foto: Adrian Pîclișan | Teatrul Național Timișoara
Mișcările Flaviei Giurgiu atunci când este „împinsă” dintr-o parte în cealaltă a canapelei sau momentul dintre Raul Lăzărescu și Marin Lupanciuc, care ilustrează o tragere forțată a unei persoane, o încercare de a-l pune pe celălalt pe picioare (fără voia lui), încearcă să reprezinte o voce mută care urlă după ajutor.
Sentimentele sunt mereu contradictorii – îmbinarea dintre senzualitate și violență duce la o atmosferă de dragoste și ură care doare. Te doare și să te recunoști: ai probleme. Ești mereu într-un du-te vino. Și uneori ți-e frică de viață, așa cum spune, prin cuvinte, și psiholoaga, interpretată de Laura Avarvari. Presiunea societății e imensă și încerci să te refugiezi în orice îți face bine. Chiar dacă acest element poate însemna adrenalina pe care ți-o oferă atingerea unui corp care îți era interzis. Nu-l ai, doar îl poți atinge!
Toate, în cele din urmă, se transformă în suferință. Și oricât ne-am spune că suntem perfecți-perfecți, oricât ne-am căuta un Romeo al nostru, ajungem să empatizăm cu ei, suferinzii, pentru că ne place cum suferă. Ignorăm vorbele celor din jur și alegem suferința, pentru că acolo ne regăsim cel mai bine. Acolo suntem transparenți.
Foto: Adrian Pîclișan | Teatrul Național Timișoara
Transparență am simțit și în momentul realizat de Erika Vasas, Raul Lăzărescu și Marin Lupanciuc. I-am simțit curați, deși m-au făcut să mă gândesc la încolăcirea unor șerpi. Comparându-i cu viața de după pereții teatrului, pe cei trei îi văd ca pe reprezentarea relațiilor dintre mai mulți oameni, amestecate, complicate, cu ridicări și coborâri, cu o persoană din relație care e mereu în centru și, poate, și cu sprijin.
„Poza” de final este una foarte tristă, deși actorii sunt îmbrăcați în sclipici, după ce întregul spectacol s-au văzut doar în haine negre. Poate am simțit acest moment mai trist și din cauza faptului că distribuția a fost incompletă. Imaginea simbolizează, cumva, faptul că te poți transforma oricând, poți deveni mereu cineva nou, cineva la care ieri poate doar sperai să fii. Și poate că munca, truda, deși e lungă și în liniște, aduce rezultate.
Foto: Adrian Pîclișan | Teatrul Național Timișoara
Sfârșitul spectacolului este, totuși, neclar, oricât de multe paralele cu viața reală ai reuși să faci pe parcursul lui. Pe canapeaua roșie apare Răzvan Ciocoi, ca un om de lut. După mai multe întrebări pe care mi le-am pus legate de acest „personaj”, am aflat că în mitologia akkadienilor (vecini ai evreilor), se spune că omul a fost creat din lut, de către anumiți lucrători divini, după care zeițele Nammu și Aruru i-au modelat inima, iar zeitatea En-Ki i-a dat viață. Acest fapt arată că totuși nu există o distanță atât de mare între natura omului și cea a zeilor: deși omul este creat pentru a-i servi pe zei, el este, totodată, colaboratorul lor. Oamenii trebuiau să respecte poruncile divinităților, să nu încalce ordinea sacră, care asigură bunul mers al societății umane de-a lungul istoriei.
Într-o comparație pe care am putea să o realizăm cu spectacolul, „omul de lut” este creația celorlalte personaje, cu fricile lor, construit astfel încât să fie un colaborator al lor, care să respecte poruncile stabilite de ei. Singura lui problemă e că aduce incertitudine printre spectatori, pentru că rămâne acolo și după aprinderea luminilor și a aplauzelor, făcându-te să te întrebi dacă mai urmează ceva. Dar, cine știe, poate doar respectă una dintre porunci – să te însoțească până la final. Și dincolo de el.
Foto: Adrian Pîclișan | Teatrul Național Timișoara
