Atunci când trebuie să se prezinte, mereu își spune numele, pentru că „în România sună interesant”. Se descrie ca fiind un timișorean născut în Málaga, Spania, și profesează ca arhitect, însă a lucrat și în  zona industriei culturale și creative. Proiectul în care a fost cel mai implicat în ultimii ani în țară este FABER, un centru cultural independent din Timișoara, unde este cofondator și coautor al proiectului.

Mai spune despre el că este un maker, sau ceea ce am numi în românește creator, care a avut tangențe în special cu printul 3D, și că se situează undeva între un meșter și un designer, pentru că „am rezolvat unele lucruri atunci când lumea nu știa unde să se ducă”.

„Îmi place viața, sunt un bon vivant. Am un apartament drăguț, îmi place să ies, îmi place să socializez, să fac sport, îmi place natura. Sunt tipul care a ajuns din întâmplare în România. E o întrebare pe care o primesc des”.

Marcin Steczkowski – Sensory Walk by Falaarchitektura

Așa că l-am întrebat și eu. Pepe Peralta Guerrero spune că e „clasica poveste”. A venit după o fată pe care a cunoscut-o în Spania, care era într-un stagiu Erasmus în universitatea unde el studia. Spune că s-au cunoscut înainte ca el să plece pentru un an la Paris, nu s-a întâmplat nimic, însă au păstrat legătura. „Am ajuns să fim împreună și cinci ani am avut o relație la distanță. Ne-am întâlnit destul de mult la jumătatea drumului”.

Când Pepe și-a terminat studiile de arhitectură, perioadă care a coincis cu criza financiară din 2008, nu avea perspective profesionale care să-l atragă în Spania, nici la nivel salarial, nici din punct de vedere al proiectelor. „Pe de altă parte, ea era aici, avea un job tot în domeniul arhitecturii, așa că mi-am zis că dacă nu am nimic altceva mai seducător, de ce să nu încerc Timișoara?”

Și așa a venit, deși la nivel personal considera că și-ar dori ca acesta să nu fie singurul motiv. E conștient totuși că atunci când povestește cum a ajuns aici, se contrazice. Spune că „dacă te duci după cineva, nu e bine. Nici pentru relație, nici pentru omul respectiv, nici pentru tine. Pui presiune pe relație și pe acea persoană”.

Foto: Flavius Neamciuc

Mi-a povestit că nu a avut însă probleme să se integreze aici, să-și facă propriile cercuri de prieteni și nu i-a fost foarte greu să învețe limba română. Știa deja franceză, pe care o învățase la liceu și pe care o exersase în stagiul Erasmus în Franța, engleza o știa cât să se descurce, așa că a vrut să învețe și o limbă „mai underground”. A început încet, fără nici o pretenție, cu mult timp înainte să se mute în România.

Cumva, și-a dorit să învețe, dar fără eforturi – a făcut un curs online, unde a învățat câteva cuvinte și puțină gramatică. Iar apoi a început să asculte radioul, în particular Radio România Cultural, „pentru că acolo se vorbea mult. Stăteam la proiectare, desenam, făceam curățenie, și în loc de muzică am vrut să ascult ceva în română. Mi-am zis că așa învață copiii, așa o să învăț și eu. Fără efort”.

Spune că la radio lumea vorbește foarte corect și articulat, iar la Radio România Cultural difuzau mai multe emisiuni în care se vorbea decât muzică. A aflat astfel și de perioadele de care românii sunt mândri sau de care le e rușine. Și-a dat seama repede că o limbă e o cultură, pentru că atunci când s-a mutat în țară, a înțeles mai ușor și glumele și de unde vin anumite lucruri pe care le vedea.

„Țin minte că mă mutasem de o lună-două și mă întreba lumea de cât timp sunt aici. Când le spuneam că de două luni, se mirau cât de bine vorbesc. Dar era cu trucuri. Fusese un proces de ani de zile, în care niciodată n-am făcut eforturi foarte consistente și foarte relevante”.

Foto: Seba Tătaru

Ambii părinți ai lui Pepe sunt spanioli, din Málaga. Bunicii din partea tatălui au emigrat în Venezuela prin anii ‘50-‘60, când lucrurile erau complicate în Spania, dar s-au întors. Familia mamei a gătit mereu rețete marocane sau cu influență din nordul Africii, ea fiind născută în Melilla, un oraș din nordul continentului. Pepe însă a crescut în Benalmádena, o stațiune lângă Málaga, unde sunt comunități de britanici, germani și scandinavi, dar sunt și influențe asiatice. Nu e de mirare că deschiderea spre alte culturi a fost ceva nativ pentru el.

Spune că a simțit nevoia să comunice de foarte devreme. Încă de la 7 luni, „și-a găsit vocea”, încercând să articuleze tot felul de cuvinte. Când avea 6 ani a fost dat la o școală franceză, unde a învățat până la finalul liceului. La 15 ani, mama lui, profesoară de limba și literatura spaniolă, s-a mutat în Luxemburg, unde preda într-o școală europeană, în care fiecare țară era reprezentată. Pepe a rămas în Spania, dar a vizitat-o des. „Când mă duceam acolo, parcă vedeam lucrurile care merg bine în Uniunea Europeană, cum e Erasmus. Mă mira plăcut să văd cum unele popoare, care au fost în război o mare parte din istorie, sunt capabile să coexiste în mod pașnic și să colaboreze”.

Se gândește la faptul că o limbă este, de fapt, o cultură și crede că poți să știi foarte bine o limbă la nivel gramatical, însă dacă nu înțelegi cultura, poate nu poți comunica cu adevărat cu oamenii. Își aduce aminte că deși știa foarte bine franceza, când a fost la Paris, i-a fost greu la început, până s-a acomodat cu tot ce era nou.

Foto: Dana Tole

Faptul că știe mai multe limbi, s-a întâlnit cu mai multe culturi, crede că „îți deschide mai multe oportunități de cunoaștere, te ajută să faci legături, sunt mai multe oportunități și la nivel profesional. Când am venit în România, m-am putut integra foarte bine, pentru că știam limba cât de cât, dar și pentru că am avut tot timpul această abordare deschisă și fără prejudecați. Când cunoști ceva, e mai greu să susții prejudecățile, deși ele se bazează pe niște realități, dar asta e altă discuție”.

Față de Spania, în România drumurile nu sunt atât de „stabilite”, putem opera după „mai merge și așa”. Pepe spune că „acest mai merge și așa are niște valențe pozitive. Mă gândesc la voința pe care am văzut-o la prieteni, la colegi, la parteneri, la oameni de vârsta mea sau mai tineri, care au avut curajul de a începe un drum și de a continua pe el”.

„Îmi place să mă gândesc că m-am înconjurat de oameni talentați și cultivați, cu capacitate de a face multe lucruri. Mă gândesc la Spania, la oamenii de acolo și la faptul că e mai greu să se întâmple lucruri, iar capacitatea asta a românilor, voința, forța asta am simțit-o pe deplin și mi-a inspirat de când m-am mutat aici.”

Una dintre realizările profesionale de care este mândru este, în mod evident, centrul FABER, al cărui co-fondator și co-autor al proiectului este. „De ce? Pentru că e un proiect care merge, care a avut relevanță în mai multe paliere, care a devenit o referință la nivel de Timișoara și la nivel național și a fost și recunoscut internațional ca proiect de arhitectură. E ceva cu care o să mă mândresc tot timpul”.

Și pentru că în cadrul centrului cultural independent găsim mai multe entități și proiecte, l-am rugat să-mi povestească puțin, pentru a putea să mă lămuresc. FABER a fost fondat de două entități, AMBASADA și FOR, și de câțiva oameni.

Dacă ne uităm strict la spațiu, FABER înseamnă clădirea în sine (o parte din fosta fabrică Azur) și toată curtea – zona verde și zona cu pietriș. Situată pe malul Begăi, în cartierul Fabric, în clădirea FABER își desfășoară activitatea în jur de 20 de companii și echipe de freelanceri din industriile creative – arhitectură, design, producție 3D, producție textilă și muzicală, creatori de conținut. Centrul cultural oferă diferite spații în care se pot organiza evenimente, atât în clădire, cât și în exterior. În interior, sala de evenimente poate găzdui între 100 și 300 de persoane.

Evenimente la FABER – foto: Petru Cojocaru (dreapta sus), Dana Moica (stânga jos), Alex Todirică (dreapta jos)

Din aprilie 2023, un nou spațiu expozițional de 750 de m2 a fost inaugurat și pus la dispoziția creativilor și operatorilor culturali din oraș. Efortul presupus de inaugurarea acestui spațiu este rezultatul Parteneriatului FABER-AZUR S.A. De asemenea, în curte există și niște containere care găzduiesc câțiva antreprenori creativi din Timișoara, sub denumirea de building.a.community, proiect gestionat de AMBASADA.

Centrul Cultural independent, întreprindere socială, model de antreprenoriat cultural, cu baza unei organizații non-profit, AMBASADA este un loc de întâlnire a oamenilor faini (ONG-uri, freelanceri, artiști, muzicieni, oameni pasionați, companii), cu idei faine. AMBASADA înseamnă o cafenea și bistro în care poți petrece timp de calitate alături de prieteni și în care poți și lucra, dar și o sală de ședințe și traing-uri.

Celălalt cofondator al FABER, FOR, din care face parte și Pepe, este o platformă pentru inovație, o strategie așezată pe patru piloni: spațiu, formare, design și arhitectură. „Noi am făcut proiectul de arhitectura al FABER și gestionăm primul etaj, care include studioul de arhitectură, atelierul de design și spațiul de coworking. Cei care au venit cu un sprijin financiar mai mare au fost Cristina Potra, Val Mureșan și Adrian Erimescu – sunt oameni care au investit într-un astfel de proiect pentru că au avut viziune, pentru că știm că proiectele culturale și creative nu au o rentabilitate neapărat minunată. Însă Timișoara avea nevoie de un astfel de spațiu”.

Un alt lucru cu care se mândrește este faptul că oriunde s-a dus în Timișoara și în orice context în care a lucrat, a reușit mereu să fie apreciat și recunoscut ca fiind el. „M-am înțeles cu lumea fără să trebuiască să îmi pun o mască, fără să fac compromisuri. Am reușit și la nivel individual, și în cadrul echipei la FABER să fac proiecte fără compromisuri la nivel etic sau politic”.

A lucrat în proiecte arhitecturale ale prietenilor sau familiei și, în cea mai mare parte a timpului, se bucură că a lucrat cu oameni cu care și-a dorit. „Ai zice că e mai ușor, dar să lucrezi cu prieteni și cu familia e uneori problematic. Un proiect pe care m-am bucurat să-l realizez, chiar dacă nu știu dacă vreodată o să-l includ în vreun portofoliu este casa în care trăiește tatăl meu cu soția lui. E vorba despre o casă mai mare, pentru care am realizat o nouă distribuție”.

De-a lungul timpului, a facilitat ateliere atât pentru copii, cât și pentru adulți, deși spune că îi place să lucreze mai mult cu adulții. „Mă înțeleg foarte bine cu copiii și cred că medierea culturală e foarte importantă pentru ei. Cultura, în general, fără o muncă de mediere, prin care să o faci interactivă, își pierde foarte mult din valoare – pentru că, de multe ori, nu e înțeleasă de publicul larg, dar și pentru că trăim într-o lume în care totul este interactiv și e greu să te intereseze ceva, când e o oferă așa mare pentru timpul liber”. Spune că designul, creativitatea, cultura, trebuie să facă un efort de a transmite totul într-un limbaj accesibil, în forme mai interesante.

Pepe nu a făcut doar ateliere de mediere, a realizat și workshopuri de cocreație. E foarte convins că e important ca oamenii din societate să nu producă doar la job și după să fie consumatori, ci să fie și creatori. „Atelierul pe care l-am organizat la Kunsthalle Bega a fost la sfârșitul unei expoziții, unde ne-am pus problema ce facem cu ce rămâne. M-am gândit că lucrurile pot să aibă altă viață, la nivel cultural, de obiect sau de design”.

Cred că ajută să creștem audiențe, să creștem publicul interesant, consumator. Și sunt ferm convins că există oameni care sunt inclinați să creeze și cred că instituțiile culturale ar trebui să le ofere oportunități astfel încât să poate crea.

Foto: Vlad Cindea (stânga) / Seba Tătaru (dreapta)

Anul trecut a participat la ECO Solidarity, parte a Târgului Internațional de Design și Mobilă de la New York cu proiectul „Ca pe roate”/ ”On Wheels”. Acest târg reunește producători de mobilă și de design din toată lumea. „La mine a ajuns informația prin fetele de la Kunsthalle. La început eram sceptic, nu aveam nici foarte mult timp, nici un proiect pe care să îl adaptez, fiind teme care aveau legătură cu ecologia, climate change”.

Tematica de anul trecut a avut în centru criza refugiaților, cu accent pe Ucraina, înscrierile făcându-se cu puțin înainte să se împlinească un an de la începutul războiului. Și, deși Pepe nu avea neapărat un proiect în desfășurare în această zonă, a primit multă încurajare de la oamenii din jurul lui să se prezinte. Așa că a început să se gândească, a prezentat ideea și au fost selectați – a lucrat la proiect cu Maria Sgîrcea, colega lui de la FOR.

„Ca parte din European Creative Hub Network, prin FOR și FABER, am avut contact cu oameni din zona culturală din Ucraina, la diverse forumuri și întâlniri, oameni care au avut huburi culturale. Și mi-am adus aminte de un festival care se ținea vara și care s-a ținut și de când a început războiul. M-a impresionat ideea că oamenii vor să se bucure de artă, de muzică, în condiții atât de grele, că lumea mai are chef să trăiască. M-am gândit la fighting through culture”.

Foto: ICR New York

În conceperea proiectului, Pepe a fost inspirat și de o artistă din Odessa, Elizaveta Bogachova, care a fotografiat compoziția ghiozdanelor refugiaților. „Te mirai la ce chestii găseai – de la sex toys, la, nu știu, filetante, la chitare, rochii cu paiete, chestii despre care ai zice că sunt absurde. Dar îți dai seama că lumea e legată de obiecte respective sau că supraviețuirea nu e aspectul principal. Și îți pui și problema ce ai pune tu în bagaj”.

În spaniolă, ca și în română, există expresia todo va ir sobre ruedas – totul va merge ca pe roate. „Prima idee a fost să fac un trailer modular, ceva care se putea transforma într-o bibliotecă sau inclusiv într-un instrument de petrecere – boxe și placă pentru dj. Dar am renunțat la idee și am realizat că totul se rezumă la ceva mai mic, la un troler, nu la un trailer. Trolerul este obiectul cu care refugiații își cărau bagajele, în toate pozele apărute din vamă, de exemplu, sunt oameni cu trolere. De aici și inspirația pentru nume, Ca pe roate, de la roțile trolerului, dar și ideea pentru conceptul how to pack your life”.

Împreună cu Maria, a realizat că materialul cu care voiau să lucreze, folia izotermă, are două valențe importante pentru proiectul lor – cea de supraviețuire și cea festivă. Însă este un material foarte greu de reciclat, fiind o folie metalică îmbinată cu PET. „Am gândit o serie de obiecte și o serie de instrucțiuni pentru realizarea lor, am făcut și un site unde explicăm cum se pot face, cu materiale foarte simple, cu foarfece, cu double tape, cu scai, care se pot găsi relativ ușor peste tot. Am creat un ghiozdan, o geacă, un portofel, pe care eu îl folosesc și acum. Ideea e că unele obiecte te ajută să ții, de exemplu, documentele la loc sigur, uscate, alte obiecte te ajută să supraviețuiești”.

Am făcut și o jachetă, aurie, care arată bine inclusiv la o petrecere. Ne întrebau oamenii cât costă, era o fată care venea în fiecare seară după ce se termina târgul și întreba cu cât i-o vindem. Am făcut și stickere cu grupa sanguină – dacă îl porți și cineva te găsește leșinat, știe. Lumii îi place să vorbească despre zodii, dar nimeni nu vorbește de grupa sanguină, despre care poate ar fi de vorbit. Toate obiectele pe care le-am făcut, le-am experimentat, le-am executat, sunt la nivel de prototip. Pentru unele dintre ele sunt puse deja instrucțiuni pe website ca să le poată replica oricine. Am primit feedback pozitiv și ne dorim, la un moment dat să îl continuăm, pentru că e un proiect de care sunt destul de mândru.

Foto: ICR New York

„Ca timișorean născut în Málaga, de când stau aici, am văzut că atunci când lumea pune osul la treabă, am observat totuși un soi de pesimism, care are de a face cu vremuri mai obscure. Cred că nu își mai are locul aici, cred că lumea reușește, din fericire sunt înconjurat de lume care reușește, reușește și mai mult și mai bine decât mine. Mă bucur că sunt oameni care și-au dat seama că lucrurile nu trebuie să fie perfecte, nu trebuie să arate ca în vest, e vorba doar să te apuci să faci lucrurile și o să și înveți să le faci”.

Foto: Flavius Neamciuc