Câteodată îmi imaginez viața mea ca fiind un tort colorat. Dar, în ultimul timp, tortul meu are o combinație ciudată de cremă cu anxietate, frici și insecurități.

De două luni jumătate m-am mutat singură. Stau într-un apartament cu două camere, care îmi permite în sfârșit să delimitez zona de dormit de cea de lucrat. Am venit în Timișoara la facultate acum 7 ani și de atunci m-am mutat de 6 ori. Niciodată nu am beneficiat de „normalitatea” de a-mi delimita spațiul așa. Mi-am trăit studenția prin cămine fără mese, am scris teme pentru facultate în pat, mi-am ținut laptopul lângă plită, într-o garsonieră de 12 metri pătrați, care includea și dormitorul, și biroul, și bucătăria.

Prin chirii mi-am cumpărat eu întâi o masă de laptop, într-o cameră de cămin privat unde eram două și nu prea mult spațiu. M-am mutat mai târziu într-un apartament cu trei camere, unde eram tot două și stăteam în camera cea mai mare. Acolo mi-am cumpărat un birou imens, pe care stau uitate zeci de foi de diferite culori și mărimi, toate măzgălite.

În prima seară când am dormit aici, la etajul 6 al blocului din fața mea, erau niște oameni care luau cina. Părea că au prieteni în vizită. Timp de câteva ore, mă tot uitam de după perdea și m-am gândit că nu puteam să primesc ceva mai frumos drept bunvenit. M-a făcut să mă gândesc că am posibilitatea să-mi invit toți prietenii la cină, să fim împreună, să ne bucurăm, fără să-mi deranjez colegele de cameră sau apartament. Chiar s-a întâmplat asta odată. Și a fost mai mult decât plăcut.

Mi-am spus că va fi mai bine să stau singură, în ciuda fricilor tuturor, în ciuda fricilor mele. Mi-am spus că va fi mai ușor să fac curat când nu se mai poate, va fi mai ușor să stau îmbrăcată în ce vreau eu, să mă duc la somn și să mă trezesc când vreau eu. Va fi mai liniște. Și e mai liniște. E mereu liniște, uneori prea liniște. Îmi aud gândurile.

Am un colț al sufrageriei pe care nu-l folosesc nicicum. Poate doar când dau cu mătura. Mi-am îngrămădit acolo toate lucrurile pe care le-am adunat în timp și de care simt că nu am nevoie. La început, când veneau amicii mei să vadă apartamentul în care m-am mutat, foloseam scuza că „nu am apucat să pun toate lucrurile la punct”. Acum e ceea ce e. Nu-mi vine să mă ating de nimic din zona aia. Pur și simplu nu am chef.

Oricum, a trecut mult timp de când a venit cineva la mine. Iar eu pot trăi și în dezordinea asta. Găsesc totul, mai puțin ochelarii, pentru că nu-i văd. Poate mă voi organiza pentru următoarea vizită, dar nu se știe când va fi. Îmi număr prietenii pe deget.

Acasă m-au învățat să am grijă când merg seara pe stradă, să nu ies foarte mult în evidență, să încerc să am grijă de mine. M-au învățat că eu sunt cea mai mică și trebuie să sun să întreb ce face toată lumea, să mă interesez de toți și să fiu drăguță. Poate și de asta îmi număr prietenii pe deget, pentru că am încetat să îi mai caut eu. De ceva timp mă tot gândesc că sunt singura fată dintre toți verișorii mei și cred că, conform standardelor familiei și ale societății, ei ar trebui să aibă grijă de mine, nu? E clar totuși că nu e așa. Fac la fel de multe ca ei, uneori duc o muncă dublă, pentru că fetele trebuie să muncească mai mult ca să demonstreze că nu e vorba doar despre frumusețe, fluturat de gene și zâmbete largi.

Am 25 de ani și mi se pare cam greu să fiu femeie independentă. Eu aș rămâne la stadiul de fată independentă. E greu în special când tocmai am debutat în freelancing, am preluat câteva proiecte care mă înspăimântă, sunt plină de insecurități și mi-am pierdut un membru apropiat al familiei.

Am un istoric al locurilor de muncă și al colaborărilor foarte proaste. Mi-e frică de șefele care se numesc Alexandra, de șefele gălăgioase, cele care la supărare se descarcă pe oricine și cele care mă pun să rescriu un text de 4 ori, fără să observe că ultima variantă e la fel ca prima. Mi-e frică de cele care spun că nu am trimis la verificat un text pe care l-am postat, deși am și acum dovada că am făcut asta. A fost o perioadă în care mi-a fost frică și de sunetul notificării de la email.

Iar acest istoric prost mă face să fiu mai tot timpul în alertă, să nu am încredere în oameni (în special în cele cu nume de Alexandra), să nu lucrez la capacitate maximă și să mă simt ca și cum ar trebui mereu să o iau de la capăt. M-a obosit să încep din nou și din nou. Nu mai vreau.

Nu am copii. Nu am prieten. Nu am animale de companie. Dar am griji. Nu am reușit încă să-mi ofer stabilitate, iar asta mă face să mă simt foarte stresată în unele momente din lună. Când încep facturile. Întreținerea. Chiria. Internetul. Telefonul. Contabilul. Curentul. Când îmi dau seama că mereu lipsește ceva din casă și mereu trebuie cumpărat. Mă simt mereu nesigură. Pe mine. Pe munca mea. Pe sentimentele mele. Pe fricile mele. Chiar și pe reușite. Lumea îmi spune că sunt antreprenor acum. Dar mie mi-e rușine inclusiv să spun că am un PFA în domeniul comunicării și că pot prelua proiecte, clienți.

Mă lupt cu gândurile, că nu voi reuși. Mă lupt cu liniștea. Cu vina. Cu singurătatea. Mă lupt pentru că vreau să fiu bucuroasă că toți prietenii mei își găsesc pe cineva. Dar cu cât o persoană din anturajul meu începe o relație, cu atât mă simt mai tristă. Toți îmi spun că va veni și la mine cineva în momentul potrivit, îmi spun eu asta, dar nu mereu reușesc să mă păcălesc.

Ce contradicție ciudată – pe cât mă gândesc la singurătate, cu atât parcă vreau să o îmbrățișez mai tare. Îmi vine să plec undeva, departe, unde să nu mă cunoască nimeni, să mă pot pierde prin mulțime. Să pot observa, explora, fără teamă sau grija că m-ar putea recunoaște cineva. Uneori mă întreb ce gândesc oamenii când mă văd pierdută în peisaj. Alteori, pur și simplu, mă pierd. Singurătatea mă sperie și mă bucură în același timp.

E ciudat să-mi văd prietenii din copilărie cu relații de ani de zile. E ciudat să-mi văd prietenii din facultate cu relații destul de stabile deja. Și e ciudat să mă văd și pe mine acolo, mereu o a treia persoană, pentru că întâlnirile nu mai sunt niciodată între mine și ei. Sunt între mine, prietenii mei și partenerii lor. Iar aceste întâlniri ajung să se transforme într-un soi de ședințe, în care trebuie să zâmbești mereu, să pară că îți place unde ești, cu cine și ce se vorbește. Indiferent că e vorba despre locuri în care te simți incomfortabil sau despre discuții fără nici un fel de esență. Indiferent dacă nu-ți place partenerul prietenului tău și nici în ce s-a transformat amicul tău de când sunt împreună.

Dar e un exercițiu de răbdare. Și de recunoștință pentru momentele petrecute împreună care devin mai rare. Timpul devine limitat, activitățile nu mai sunt la fel. Oamenii nu mai sunt la fel. Începi să te bucuri când te sună să te întrebe ce mai faci, deși de multe ori discuțiile ajung să fie despre cât de rău, greu sau bine le merge în noua lor viață de doi.

Așa că de ceva timp m-am refugiat în teatru și mi-am dat seama că, cu cât văd mai mult, cu atât devin mai pretențioasă în ceea ce privește spectacolele. Am nevoie să mă miște, să mă schimbe, să mă atingă. La fel e și în viață, cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât îmi doresc parcă și mai mult. Și pentru că uneori nu mă pot bucura sincer, încep să mă judec. Încep să mă simt vinovată. Iar apoi caut lista cu lucruri pentru care mă simt vinovată și încep să simt tornada din mine. Mă simt vinovată pentru că nu mă apreciez așa cum trebuie. Că nu am grijă de mine. Că pierd foarte mult timp căzând în gol.

Nu stau pe loc. Și atunci când stau, mă simt vinovată că am stat prea mult. Am refuzat joburi bune și cred că nu pot să mă țin de anumite responsabilități. Dar nu fac nimic pentru a căuta în mine, să văd de la ce a plecat problema asta. Mi-e frică și-mi vine să fug imediat când mi-e mai greu. Și mă simt vinovată doar când mă gândesc la fugă.

Uneori iubesc prea mult. Alteori prea puțin. Ambele îmi dau stare de vină. Nu știu ce vreau în viață, îmi vin 100 de idei pe minut, mă apuc de foarte multe lucruri și nu reușesc să finalizez decât foarte puține. Mai mereu trăiesc în visarea că fac ceva, în loc să fac cu adevărat ce-mi doresc. Atunci când știu asta.

Cresc profesional mult, sunt mult mai capabilă să arăt și să spun concret ce am făcut și ce pot să fac, dar personal, trăind cu acest val de vină, frică și anxietate care mă tot doboară, aș spune că stau mult sub nivelul mării. Nu am încredere în mine dintr-un cumul de mai mulți factori. În clasele mici nu arătam ca restul fetelor și asta a ajutat mult ca să ies în evidență în fața colegilor răi. Am trăit într-o familie în care erau patru profesori, dintre care doi în școala mea și unul mi-a fost profesor și mie la un moment dat. Mereu se specula că iau note bune din acest motiv.

Nu-mi aduc aminte foarte bine dacă atunci când eram mică ai mei mă comparau cu alți colegi mai buni, dar știu că în istoria recentă eu am făcut-o des. Eram într-o competiție de multe ori nesănătoasă, pentru că mă ambiționam foarte tare să fiu prima. Nu mi-a ieșit în liceu. Nici în facultate. Dar am intrat prima la masterat, și asta pentru că cei mai buni colegi ai mei, cei mai buni conform notelor, s-au înscris la alte specializări. Deci nici măcar nu știu dacă e reușita mea sau a lor.

Nu am încredere în mine pentru că sistemul e atât de prost încât cei talentați, deștepți și sinceri reușesc foarte greu. De fapt, toți reușim destul de greu dacă nu dăm din coate, nu suntem supracalificați și nu avem rezistență mintală. Cam la asta se rezumă acum totul.

Îmi doresc o viață în care să fiu liniștită, motiv pentru care am decis să nu mai continui cu jurnalismul, pe care inițial l-am studiat și mi l-am dorit foarte tare, și să merg mai departe în zona relațiilor publice și a organizării de evenimente. Dar și aici alerg, și nu e vorba de alergătura fizică, ci de viteza cu care totul se transformă în mediul virtual. Update-urile aplicațiilor, tipurile de conținut care sunt în continuă schimbare, textele care nu mai prind. Nu mai e nimic liniștit nici aici. Trebuie doar să fugi. Să produci. Să vii cu ceva nou. Și apoi cu încă ceva care să fie cu un pas înaintea schimbărilor următoare.

Și în această fugă, nu se mai pune problema să ai așteptări de la alți oameni. Să te caute, să te ajute, să le pese de tine. Toți aleargă. Unii știu în ce direcție, văd clar, alții fug în întuneric, nu știu unde se duc. Mă întreb oare câți din jurul meu reușesc să se oprească puțin și să reflecteze. La ce înseamnă prietenia, ce e respectul, de ce nu comunicăm sau o facem prost, ce e iubirea. Mă întreb cât de corect e să mai am așteptări. Să visez că o să am prietenii de peste 60 sau 70 de ani, ca bunicii mei. Sau să rezist, tot ca ei, într-o căsnicie peste 50 de ani. Cât de corect mai e să îmi doresc o iubire simplă. Pentru că în esență, în ciuda fricilor, gândurilor complicate și a listei nesfârșite de task-uri, e tot ce îmi doresc. O iubire simplă.

O iubire prietenie. O iubire sprijin. O iubire rază de soare.

O iubire care să mă readucă acasă, cu mintea. Pentru că în toată alergătura asta m-am uitat pe mine, mi-am uitat valorile, bucuriile și toate cele pentru care sunt recunoscătoare. O iubire care să mă aștepte pe peron, în orice oraș aproape uitat de lume, așa cum o fac părinții mei de fiecare dată când revin la ei. O iubire care să mă facă să mă simt eu, cu toate ale mele și să nu mă rușinez că trec periodic prin aceeași tornadă.

Dar cred că până atunci, trebuie să învăț să fiu eu propria mea iubire, să mă restabilizez, să mă echilibrez, să mă reîntorc la inima mea. La mine cea bună. La mine cea puternică. La mine optimistă. Și să cred că pot orice, orbește, așa cum credeam la 16 ani, când toată lumea era împotriva gândurilor mele și eram doar o naivă într-o lume crudă. De asta am nevoie, să iau copilul din mine în brațe, să mă strâng tare și să mă încurajez mai mult decât până acum. Pentru că în fond, dacă eu nu cred în mine, cine o să o facă?!

M-am gândit la ce să scriu în timp ce întindeam niște rufe. Pe blocul pe care-l văd pe geam bătea lumina aurie a unui apus de duminică. Mâine e iar luni, trebuie să fiu creativă, trebuie să cumpăr alte lucruri care nu mai sunt, trebuie să mai rezolv din lista nesfârșită de task-uri, trebuie să spăl pe jos și la un moment dat, trebuie să mă și relaxez. Totul o ia de la început, gândurile nu rămân pe loc. Eu nu rămân pe loc. Viața nu rămâne pe loc.