Rising star Niko Becker

Niko Becker este actor al Teatrului German de Stat din Timișoara și absolvent al facultății de Teatru și Film din cadrul UBB. De asemenea, din această primăvară, este actor colaborator la Teatrul Național București. Printre rolurile pe care le interpretează, le menționăm pe cel al lui Georg Karner (Après Ski), Jorgos (Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire) sau Treplev (Pescărușul), despre care am și povestit. În plus, am discutat cu Niko despre cum a ajuns să facă teatru, experiența de la facultate și ce ar schimba (sau nu) la personajele lui.

Dacă ar avea o superputere, și-ar dori să nu mai greșească. Dacă s-ar putea reîncarna, ar fi un câine. Mâncarea preferată e paste cu pesto. Când nu face teatru, desenează, merge cu bicicleta, iese cu prietenii și ascultă foarte multă muzică. Ne-a dat și nouă câteva nume: Mount Kimbie, Prefuse 73, King Krule sau Mobb Deep. Alegeți voi o piesă care să vă acompanieze de-a lungul acestui material. 🙂

Pescărușul | 📸 Laura Grosu

Drumuri

În clasa a cincea a pregătit câteva poezii pentru ora de germană. Spune că se prostea și era un copil mai „șui”. După ce le-a prezentat, colegele lui de clasă l-au chemat la trupa de teatru a Liceului Nikolaus Lenau, trupa NiL, însă pentru că nu-l prea atrăgea, le-a tot refuzat. Când au reușit să-l convingă și a tot lucrat, a început să-i placă și a crescut cu trupa. Atunci a fost primul contact mai serios cu actoria, deși mici influențe au existat întotdeauna, ambii părinți făcând teatru în liceu și facultate.

Îi plăcea să facă teatru, dar și desena foarte mult și voia să dea la pictură. Când a avut de ales între cele două, s-a lăsat influențat de cei din jur, de felul bun în care a fost primit de oameni și de multele confirmări. Nu a fost sigur pe decizia lui nici până în momentul admiterii la Facultatea de Teatru de la Cluj și crede că dacă nu intra în acel an, șansele să dea la pictură în anul următor erau foarte mari. Lui Niko îi place mișcarea, adrenalina, să-și folosească corpul, să fie mai prezent în spațiu, a făcut și mult sport când era mic și din aceste motive a preferat actoria față de pictură, care e mult mai statică.

Când a ales orașul în care să facă facultatea, nu a existat neapărat o altă variantă. În 2017, când a terminat el liceul, Clujul avea cea mai bună facultate de teatru din România. S-a informat și de la colegi de trupă mai mari, care erau deja acolo, și a ales. Un element important care a contat foarte mult în această decizie a fost profesorul care lua clasa. „Când am dat eu, se știa că ia profesorul Miklós Bács și el este cel mai bun profesor din țară, după părerea mea. Dacă nu intram la el, probabil dădeam undeva afară, poate în Germania. Dar am rămas și am continuat, pentru că într-adevăr e un profesor foarte bun”.

24 August | 📸 Bogdan Botaș

Experiența de la Cluj

Mi-am dorit să știu cum a fost experiența lui în facultate, în special după ce am citit unele mărturii ale studenților de la teatru din Cluj, legate de hărțuiri verbale sau sexuale, umilire, șantaj emoțional sau frică. Niko spune că nu a trecut prin întâmplări de acest fel și că a reușit să se țină departe de ele, mai ales că nu erau atât de prezente în jurul lui încât să-l deranjeze. „Fiind și băiat mi-e mai ușor să mă sustrag și nu am avut neapărat probleme în acest sens”.

Crede că e important să te întărească facultatea pentru ce urmează după în domeniu, pentru că actoria e o meserie grea și implică și din viața ta personală. Ești cu totul acolo, și personal, și fizic, tu fiind propriul tău obiect de muncă. „Dacă tu nu ai tăria necesară să reziști la niște chestii care se întâmplă în jurul tău sau la cerințe care pot fi mai dure, atunci va fi greu să-ți faci cariera să funcționeze. Sunt, într-o oarecare măsură, recunoscător facultății că m-a întărit puțin la lucrurile astea, mi se pare bine că mi s-au cerut niște lucruri, mi s-au spus niște lucruri pe față, au fost niște momente de conflict, niște momente mai dure, în care ți s-a tăiat craca de sub picioare. Pentru că e important să știi să reziști la lucrurile astea și să treci mai departe”.

24 August | 📸 Bogdan Botaș

E și discutabil, pentru că e de părere că fiecare are limita lui, fiecare vede diferit din ce moment devine un anumit comportament un abuz. „Personal, în facultate am fost destul de plăcut de profesori și nu am avut mari probleme. Bineînțeles, tuturor ni s-a întâmplat să se spele pe jos cu noi, e normal și trebuie să treci și prin chestiile astea, cred eu”.

Spune că nu e neapărat un comportament subiectiv, adică nu e vorba despre două tabere – prima, în funcție de cât de mult te place profesorul, te poate ajuta să treci și cea de-a doua, în care nu te place, iar asta e în dezavantajul tău. Crede că e vorba doar despre momentul în care ție ți se pare prea mult, cât permiți tu cuiva să-ți spună unele lucruri. „Mi se poate spune ceva și să fie doar un feedback mai dur, care să mă facă să lucrez mai mult și să corectez niște chestii și poate să i se spună altuia același lucru și să o ia complet în alt fel, să o ia personal, să zică că e prea mult. Fiecare are limitele lui și reacționează diferit. E foarte subiectivă limita asta, de unde începe să devină ceva care e prea mult, care intră în abuz. Ori am eu o limită mai mare și nu mă afectează așa repede, ori nu s-a întâmplat”.

Gala HOP 2020 | 📸 Andrei Gîndac

Reîntoarcerea

La începutul anului trecut povestea în podcastul Teatrului German că a observat la colegi de-ai lui, dar și la el, că există dorința să nu te întorci de unde ai plecat, pentru că la facultate treci printr-un proces care te face să-ți depășești condiția anterioară. Totuși, revenirea și reacomodarea cu orașul și teatrul nu a fost una dificilă. La început poate i-a fost greu, voia să lucreze foarte mult, să vadă și alte locuri. Tot timpul îi e frică de acest „regres”, dar a reușit să-și schimbe perspectiva și să vadă orașul și teatrul ca pe un loc de muncă.

„Nu regret nicio secundă că m-am întors, am învățat foarte multe la acest teatru, mă simt bine în trupă, e o armonie frumoasă în echipă și m-am instalat destul de bine. Dar tot nu simt că sunt stabilit aici. M-am întors în oraș, lucrez aici, dar nu pot să zic că Timișoara e locul meu. Mă ajută și că am proiecte în alte orașe acum, pentru că reușesc să înțeleg că e un loc în care vin să lucrez și de care nu sunt legat ca evoluție”.

Après Ski – Ruhe da oben!

Proaspăt ieșit din facultate, a acceptat imediat propunerea Ioanei Iacob (pe atunci manager interimar al Teatrului German) de a-l angaja. Imediat după, a primit provocarea să realizeze un one-man show care a fost, de altfel, și debutul lui profesional – Après Ski-Ruhe da oben! (Liniște aici sus!). S-a avântat să facă spectacolul fără un regizor sau un scenograf și acum crede că nu a fost neapărat bine. „Spectacolul a avut de suferit din cauza asta destul de mult, drept dovadă am tot schimbat la el și încă schimb, la fiecare reprezentație mai corectez câte ceva, am rescris textul de câteva ori chiar. Tocmai, din cauză că nu am avut un ochi de afară, încă am foarte multe dubii cu structura spectacolului, cu ce joc acolo și cum ar trebui să fie construit ca să pice logic finalul”.

Après Ski | 📸 Teatrul German

Așa cum a precizat în același podcast, continuă să creadă că să ți se dea roluri și o ocazie ca asta e tot ce poți să-ți dorești, ca tânăr actor. Acela e momentul în care poți ieși la iveală, în care îți poți arăta calitățile. „De asta sunt foarte recunoscător că Ioana mi-a dat atunci această șansă. Nu a fost un mare spectacol, să rupă normele, dar pentru mine a fost foarte important. A fost un punct de turnură în care, chiar dacă am picat în freză, m-am învățat minte, a fost o lecție foarte bună, să merg mai departe”.

După acest spectacol a „tot avut noroc” și a primit roluri mari, care l-au ajutat să-și arate calitățile în diverse contexte. „Actorul nu are o singură calitate. Doar pentru că eu am făcut Après Ski, nu înseamnă că pot face doar spectacole de acest gen. Nu se compară Après Ski cu spectacolele lui Eugen Jebeleanu (Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire) sau lui Niky Wolcz (Leonce și Lena)”.

Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire

Despre personajul Jorgos din Katzelmacher spune că trebuia să fi ca un spectator, care nu trebuia să știe nimic, să nu aibă backstory-uri, nu exista nici un fel de compoziție. Trebuia să fie atât de omenesc, încât să se regăsească oricine din public în personajul lui, în figura lui, în felul lui de a se raporta la lume. „A fost deconstrucția actoriei și nu știu și nu pot să-mi dau cu părerea dacă am reușit sau nu să fac asta. Mi-am dat toată silința. La Jorgos tocmai simplitatea asta era de căutat. Și e greu să se simtă că acolo stă esența, în acest firesc”.

Katzelmacher | 📸 Teatrul German

Înainte de fiecare spectacol se încălzește, e acțiunea standard, pentru că există ritualuri diferite în funcție de ce urmează să se întâmple pe scenă. Face asta pentru a fi apt fizic pentru scenele dure. Din punct de vedere psihic, deseori înainte de spectacole ascultă muzică, ceva foarte simplu, de atmosferă, se concentrează pe imagini și pe întregul arc al spectacolului pe care îl are de jucat. „Trec prin imaginile care mă mișcă și care mă fac să acționez în spectacol. Procesul e unul gradat: cu vreo trei zile înainte încep să trec prin text, apoi cu două zile înainte dau replicile prin casă și cu o zi înainte încep să stau liniștit. Cam așa e procesul psihic. Sunt scene dure, dar îmi place”.

Katzelmacher | 📸 Teatrul German

Pescărușul

Cel mai recent spectacol din a cărui distribuție face parte este „Pescărușul” de A.P. Cehov, în regia lui Eugen Jebeleanu, la Teatrul Național din București. Despre această experiență spune că a fost foarte plăcută și puternică pentru el. „A fost o experiență care o să mă marcheze pentru tot restul vieții, cel puțin profesional vorbind. Am fost foarte bine primit de trupă, de echipă, au fost foarte drăgăstoși și calzi cu noi, tinerii colaboratori – cu Sara Cuncea și cu Eva Cosac (care joacă pe dublă distribuție rolul Ninei) și cu mine. A fost o perioadă plină, a fost intens, aveam spectacole și aici, iar când se schimbă locul de muncă, grupul, felul în care lucrezi, te scoate din zona de confort și orice ai face, crești. Chiar dacă o dai în bară cu spectacolul, cu rolul sau cu ce faci, o să crești”.

Simte că a crescut foarte mult odată cu acest proiect, că avut multe de învățat. „E o trupă superbă, sunt actori mari. Sunt oameni la care te uiți la repetiții și te incită, vrei să faci și tu, vei să înveți, eu când mă uitam la Richard Bovnoczki, îmi înflorea inima. Mă consider foarte norocos că am avut ocazia să trec prin asta”. Totodată, a mărturisit că se simte și bine în această „alergătura”, cu mult de lucru, puțin somn, vrea să meargă înainte mereu. „Când încep să stau, nu mă mai simt bine, devin neliniștit, și atunci îmi place când e intens”.

Pescărușul | 📸 Florin Ghioca

La „Pescărușul”, decorul este puțin înspre deloc în majoritatea scenelor, spectacolul bazându-se foarte mult pe puterea actorilor de a transmite. L-am întrebat pe Niko dacă crede că această lipsă pune mai multă presiune pe el sau din contră, îl ajută să țină publicul mai aproape. E de părere că depinde întotdeauna ce vrei să faci, nu e nimic alb sau negru, există mereu variațiuni și interpretări.

Când e mult decor, îi place să se folosească de el, are puncte de reper, care îl ajută la acțiunile fizice. E un fel de lume de care te poți agăța și îl ajută mai mult la piese realiste, în care e vorba de situații omenești, apropiate. Simte că este ajutat și când nu e mult decor, pentru că ești mult mai dependent de corpul și expresivitatea ta, de felul în care te miști. Ești scos în evidență într-un alt mod, atunci când nu e nimic în jurul tău.

Pescărușul | 📸 Florin Ghioca

„Nu pot să zic că prefer vreuna din ele, îmi plac ambele variante și depinde tot timpul de proiect. Până și cele mai realistice și situaționale piese pot avea decoruri absolut minimale și până și cele mai contemporane piese, postdramatice, absurde, pot avea decoruri pline, încărcate. Nu cred că trebuie să aleg între ele”.

Pentru a construi un personaj, e nevoie în primul rând să înțelegi. Desfaci textul, îl reumegi, repeți și construiești mecanismul lor de gândire și reacție, pe care îl preiei automat. „Sunt mult mai conștiente decât mecanismele tale personale, dar clar fiecare rol îți aduce o altă lume, o altă viață, niște concepte care împing oamenii să facă unele lucruri. Nu ți le asumi chiar de tot, ți le asumi în lumea imaginativă cumva, începi să înțelegi oamenii mai mult și fiecare rol te îmbogățește foarte tare”.

Spune că personajele nu sunt fixe, sunt niște concepte, niște idei, ele reprezintă ceva. Dar felul în care reprezinți ceva poate să fie oricum. „Treplev reprezintă avântul tineresc, care vrea să facă, să lucreze, și el poate fi făcut în foarte multe variante. Felul în care reprezinți conceptul e decizia ta. Pot să schimb felul în care reprezint, dar personajul în sine n-aș avea de ce să-l schimb”.

Până la următoarele roluri mari pe care le va primi, vă las cu melodia care mi-a fost fundal când am scris.