Nu mai scriu despre persoane din sfera culturală din Timișoara sau opresc activitatea editorială. De ce nu-mi mai doresc o comunitate? De ce nu-mi mai doresc continuitate?
Despre cuvântul comunitate am auzit de când eram mică. Am trăit într-una mult timp, apoi am ajuns să o caut și mai mult timp, și în cele din urmă, să mă întorc la ea. Atunci când m-am mutat în Timișoara la facultate și a dispărut conceptul de comunitate pe care eu îl știam, dar pe care nu îl conștientizam neapărat – în cazul meu, tradus printr-o stradă care m-a crescut (căci zicala că e nevoie de un sat ca să crești un copil nu e deloc departe de adevăr) – am încercat tot felul de șiretlicuri pentru a aduce acel sentiment aproape de mine.
M-am ascuns multe zile în birourile și studioul redacțiilor unde am făcut practică în primii trei ani de facultate, sub pretextul că vreau să învăț cât mai multă meserie. Așa a și fost, am învățat, însă pierdeam șirul orelor stând în acele locuri, pentru că eram înconjurată de oameni, de mica mea comunitate.
Am continuat să merg în tandem cu acest gând peste tot pe unde am lucrat, am vrut să creez micro-comunități, grupuri de oameni care sunt acolo să se ajute și să se sprijine. Pentru că în mintea mea, despre asta era vorba – despre strada care m-a crescut, despre strada în care mă puteam transforma pentru cei care s-ar fi alăturat comunității mele.
Deși mi s-a părut suficient cât am „furat” meserie de la cei pe lângă care am stat, recent am ajuns la concluzia că poate nu a fost neapărat așa. M-am încăpățânat să scriu despre tineri, pentru că simțeam că mulți dintre noi ar avea nevoie de acest imbold la un moment dat, să-i vadă cineva, într-un fel să-i valideze, să le valideze munca, să le dea măcar o aripă. Despre „de ce?” am tot vorbit. Mi-am explicat mie, am explicat lumii, am spus internetului.
Am început să mă întreb recent „cum?”, pentru că dincolo de motivația mea de a spune povești care să atingă spații interioare din noi, motivație care e aproape pe sfârșite, cred că a fost doar o nevoie personală rostogolită la o scară mai mare. Aveam impresia că trebuie să-i salvez pe alții prin poveștile mele. Și e greșit.
În primul rând, pentru că acest exercițiu cred că-l făceam mai degrabă pentru mine, să mă salvez pe mine. Sau poate e mult spus salvat. Poate aveam nevoie să mă inspir de la alții ca să nu depășesc în sus sau în jos linia de plutire. Și am ajuns, printre toate poveștile pe care le-am spus, să o pierd pe a mea. Cine sunt eu fără Spații Noi? Cine sunt eu fără a povesti despre alții? Cine sunt eu când nu fac ceva pentru alții? Sincer, nu știu.
Am ajuns să mă identific atât de tare cu acest proiect încât uneori doare prea tare. Proiectul sunt eu și eu sunt proiectul. Eu sunt cea care documentează. Sunt cea care stabilește, care întreabă, care transcrie, scrie, editează. Cea care publică, care distribuie, promovează. Cea care ajunge din a întreba la a se întreba. Dacă e bine, dacă merită, dacă ar mai trebui. Ce ar trebui, cum ar trebui.
Sunt milioane de secunde petrecute așa, ore și zile întregi, săptămâni după săptămâni, luni întregi în care am făcut asta. Când am rămas singură, după ce colega mea Bianca, împreună cu care am pornit proiectul, a decis să nu mai continue, am fost îngrozită. Împărtășeam cu ea tot. Secundele, orele, zilele. Frământările, toate grijile și întrebările. Și mă gândeam întruna la ea, la gândul că mica mea comunitate pe care am vrut să o creez în jurul proiectului nu va rezista, că nu voi reuși singură. Și totuși, cumva, am reușit. Am fost poate și mai motivată, am lucrat pentru doi, am gândit pentru doi, am produs pentru doi.
A fost și îngrozitor, am râs de mine și cu mine, am plâns tot cu mine, și m-am plâns, uneori, tot mie. Am reușit să muncesc, să produc, să spun povești. Însă ce poate nu am reușit, e să adun oamenii în jurul meu. Și cu toate că mi se părea că fac o muncă extraordinară, pe care puțini dintre noi avem privilegiul să o facem – să povestim despre magia pe care alții o aduc în viețile noastre – am început să fiu supărată pe mine.
Mi se părea că nu fac suficient, că nu sunt constantă, că nu mă pot desprinde de conceptul „calitate, nu cantitate”. Am acumulat o furie interioară care a început să fiarbă tare și am trăit într-o nemulțumire constantă. Mi-a luat foarte mult timp să nu mai fiu invidioasă, frustrată și descurajată. Mi-am consumat mult timp și energie cu faptul că în vremurile noastre oricine poate să facă un interviu sau un podcast doar pentru că pune întrebări. În vremurile noastre toată lumea știe să scrie, să promoveze ceva în social media.
Văzând asta, m-am îndepărtat și de la gândul inițial – comunitatea – pentru că, cred eu, social media e mai de grabă un ocean plin de rechini, decât strada care m-a crescut.
Deși foarte multe dintre întrebările pe care mi le-am pus au rămas în mintea mea, sunt într-un moment în care mă gândesc profund dacă nu cumva, din prea mare grijă pentru poveștile pe care le-am scris, mi-am permis să-mi expun prea tare sursele, și dacă nu cumva, în alergătura asta a mea de a povesti despre cât mai mulți oameni faini, mi-am pierdut povestea mea.
M-am gândit, și întăresc acum, că poate unele povești nu ar fi fost descoperite și spuse niciodată, poate unele ar fi apărut mai târziu, poate traiectoria vieții intervievaților mei ar fi fost una diferită. Poate totul era diferit dacă nu ne cunoșteam și nu vorbeam atunci când am făcut-o. Șansele, prieteniile mele cu ei, ale lor între ei, momentele, amintirile, cafelele și râsetele ar fi fost diferite sau nu ar fi fost deloc dacă nu aveam idei nebune și nu ne cunoșteam în exact aceeași secundă în care am făcut-o.
Fiecare scânteie a provocat o mică minune pe harta vieții mele și sunt recunoscătoare. Însă asta nu mă va opri din a spune un adevăr pe care l-am realizat după peste 130 de materiale care au ajuns pe platforma Spații Noi: într-o mare majoritate, nu doar că nu știm să ne comportăm în relația intervievat-jurnalist, ci nu știm să ne comportăm unii cu alții la nivel uman.
Dacă mă cunoașteți îndeaproape sau mai citiți din când în când ce scriu, probabil că ați mai auzit discuția cu sursele care acceptă un interviu, dar care apoi cer modificări sau preferă să nu mai distribuie interviul pe platformele lor. S-a întâmplat. Se întâmplă. Se va întâmpla.
Dar asta nu înseamnă că mă va durea (a se citi deranja) mai puțin. Am fost deschisă și am specificat mereu, atât public cât și în discuțiile private, că în afara unor colaborări punctuale despre dans și teatru, și a burselor D.A.N.S ™ și Energie!, activitatea mea în cadrul acestui proiect nu a fost remunerată.
M-am încăpățânat să nu am reclame, să nu mă finanțeze nimeni, pentru că mi-am dorit libertate editorială deplină. Și a fost extraordinar. Dar constat acum că doar m-am încăpățânat. Am sperat mult timp să ajung la cât mai multă lume nouă prin distribuirea, care de multe ori nu a avut loc. Am sperat să am un impact organic, care a mers un timp. Am sperat să accesibilizez cultura pentru tineri, să-i îndemn pe oameni să meargă la evenimente.
Am sperat la reciprocitate, dar nu aș vrea să credeți că v-am iubit doar pentru că m-ați iubit. Pentru că, în fond, nici nu știu dacă a fost așa.
Vorbesc despre asta acum, a nu știu câta oară, pentru că e motivul pentru care mă întorc la poveștile străzii care m-a crescut – dar pe care le voi ține pentru mine – și nu mai doresc să scriu despre „comunitatea” din Timișoara.
Orașul este extraordinar, cu o mână de oameni pe care îi iubesc enorm, cu multe amintiri și lecții pe care mi le-a oferit, însă în prezent, toată experiența acumulată în urma activității mele cu intervievații pe care i-am avut la Spații Noi mă face să spun stop.
Probabil că vă întrebați ce urmează, e normal. Ei bine, câteva planuri sunt, cu toate că am prelungit această agonie. Mai urmează încă 5 (sau poate 6, dacă voi considera că merită un subiect) materiale scrise. Dintre acestea, 3 sunt update-uri la interviuri avute în anii trecuți cu Andra Tigae, Diana Abdo, Maria Istrate și Alex Miclea. Materialele individuale pe care le-am realizat cu Diana și Maria se transformă într-o singură discuție, între ele două și editată de mine, despre proiectele avute în anul 2023, și pe care o voi publica în zilele ce urmează.
De asemenea, urmează încă două materiale la care țin mult și care vreau să rămână surpriză. Voi continua activitatea pentru tineri la Caransebeș, cu cea de-a doua ediție a Workshops of Change, în luna aprilie. Poate și în toamnă, a treia ediție, depinde cum evoluează lucrurile. Nu mă voi opri din a spune povești, într-un fel sau altul, însă momentan nu-mi mai doresc să-mi concentrez atenția pe „local”.
Dar a fost o plăcere. Vă invit să mai fiți alături de mine, de proiect, și la următoarele (câteva) materiale), și mai departe de ele. Vă mulțumesc pentru sprijin, pentru comentarii, gânduri bune și prezență!