Ce e un superhuman? Un om care depășește orice provocare, care, chiar dacă se simte rău astăzi, este perseverent și reușește să treacă peste toate. E un om care continuă să fie bun și să creadă în bine, chiar și atunci când viața nu e la fel de bună cu el. Totuși, rămâne încrezător și bun cu alții. Așa descrie Anca-Rebeca Peca oamenii implicați în Superhumans, proiectul de psihoeducație al cărei fondatoare este. Indirect, se descrie și pe ea.
Am vorbit cu Rebeca în cadrul acestui material despre evoluția proiectului, despre provocări și speranțe pentru viitor. Vă invit să citiți această poveste despre perseverență și reziliență, care aduce un strop de bine în lume.
„În 2020, și eu, la fel ca mulți alți oameni, nu m-am simțit foarte bine în timpul pandemiei. M-am gândit să merg la terapie, ceea ce mi s-a părut foarte impresionant la vremea aia. M-a ajutat foarte mult atunci și m-am tot gândit la cât de bine ar fi fost să am toate informațiile și resursele astea înainte, când m-am mai simțit rău, și ce păcat e că nu se predau în școli.
Când am decis să merg la terapie, am avut prieteni care mi-au zis că nu am nevoie, de ce să mă duc, că pot rezolva și singură, nu e caz grav. M-am gândit că din cauza reacțiilor de acest tip am evitat de multe ori să merg. Apoi am realizat, că prin ce știam să fac, puteam contribui la creșterea conștientizării legate de subiect.”
Fiind studentă la publicitate, putea și știa să promoveze. A început să facă o campanie pe acest subiect. Nu știa cât o să o țină, la început a fost doar o temă de seminar, nici nu se gândea că va deveni proiectul ei de suflet și că se va transforma într-o asociație cu acte în regulă. „Dacă tot promovez și stau pe social media, măcar să fac un scop bun. Am început să postez tot felul de sentimente pe care le-am realizat la terapie și a fost surprinzător să văd că oamenii chiar reacționau. Au fost postări care au ajuns virale și oameni care îmi scriau că se regăsesc în ele.”
Scopul proiectului este să-i ajute pe oameni să se simtă mai puțin singuri și neînțeleși. Rebeca s-a bazat foarte mult pe partea de comunitate – informații sunt peste tot, dar e foarte important să simți și o conexiune umană. Așa că a început să organizeze evenimente. Întâi online, cu psihoterapeuți din țară, iar apoi fizic. „Când s-au ridicat restricțiile, m-am gândit că ar fi minunat să existe astfel de evenimente în Timișoara, pentru început.”
📸 Dana Moica | Remus Dăescu
Cât de greu putea fi? A aflat ulterior că nu e chiar așa ușor. La început depunea cereri de finanțare și nu lua, dar a încercat până când Fundația Comunitară Timișoara i-a oferit prima finanțare anul trecut. A început astfel primul proiect de psihoeducație, unde a avut conferințe cu speakeri cu ani de experiență – printre temele discutate s-au numărat stima de sine, burnout, relația cu alimentația sau reziliența. După fiecare conferință exista și o întâlnire de follow-up, moderată de psihoterapeuta Cristina Negură, care i-a ajutat în proiect. Acolo discutau cu oamenii care participau și aveau mai multe curiozități – întâlnirile erau informale și prindeau bine în zona de comunitate.
Conferințele au pornit de la ideea de a avea un dialog cu un psihoterapeut și erau bazate pe întrebări foarte simple. „De multe ori participam la conferințe, dar lumea era foarte formală și foloseau mulți termeni tehnici. Nu erau neapărat traduse pe limba omului nespecializat, așa că mi-am dorit să le fac cât mai simple, eu nefiind din domeniu.
Am mai decorat pereții în instituții de învățământ, inclusiv la un liceu auto și la o școală inclusivă. Și am făcut și întâlniri cu adolescenți – ne vedeam într-un spațiu neutru, unde ne povesteau despre provocările pe care le întâmpină. La un moment dat ne-au zis că ce bine e că cineva se gândește și la ei, că e frumos să fii văzut și problemele lor să fie văzute. Eu chiar cred că la acea vârstă poți, cu un gest relativ mic, să-i schimbi viața unui tânăr, poți să-i dai încredere în el încât să-și aleagă un drum care să-l ajute, chiar e un moment crucial în care poți face asta.”
Totul a trebuit învățat din mers. Rebeca a făcut, pe rând, promovare, moderare, organizare, coordonare de echipă, care au venit la pachet cu mai multe greșeli, „pentru că nu aveam de unde să le știu. Erau momente în care simțeam că nu o să mă descurc, fiind foarte la început, dar pentru că mi-a plăcut atât de mult proiectul, am învățat extrem de mult pentru că mi-am dorit să reușesc, și atunci nu a existat nu știu să fac. E chiar o realizare frumoasă.
Era greu să fii luat în serios la început, eram doar Ela și cu mine, colega mea de facultate și prietena mea care m-a ajutat cu tot ce înseamnă grafica din proiect. Eram două absolvente, eu mergeam spre directori de școală și îmi spuneau că n-au chef de balivernele noastre, pentru că sunt lucruri mult mai importante. Era greu să deschizi subiectul despre sănătate mintală.”
A mers spre oameni din corporații, care i-au spus că termenul de sănătate mintală e dur, e neplăcut, poate să-l schimbe cu altceva și să mai încerce. Spune că trebuie să ai foarte multă perseverență, pentru că la început oamenii te vor ignora, o să ai luni întregi în care ai o sută de urmăritori pe Instagram, dar tu tot postezi pentru un om care apreciază. „Dar apoi devine mai ușor. A fost greu să ne facem loc. De aceea cred foarte mult în nevoia de a mentora tinerii. Cred că mulți, dacă ar avea mentorarea potrivită și sprijin, ar reuși mai multe”.
📸 Remus Dăescu
Ce o face să continue?
„Cu siguranță, comunitatea care s-a strâns, mesajele drăguțe pe care le primim pe pagină și fericirea pe care o simt la finalul fiecare eveniment. Chiar dacă eu de multe ori sunt obosită și nu mai am nicio energie să pot să vorbesc cu oamenii, să-i văd pe ei că socializează, că sunt luminoși, să văd prieteniile care s-au format, mă bucură. Comunitatea, pe mine, mă ajută!”
Apoi mai e nevoia. I se pare extrem de important să purtăm această conversație în societate. „Cred că o societate sănătoasă și o lume mai bună, e o lume în care psihoeducația este peste tot și se vorbește foarte mult despre sănătatea noastră emoțională, despre starea noastră de bine. Proiectul se bazează și pe acțiunea de a fi bun cu alții. Eu chiar cred că dacă vrei să fii fericit și să ai o viață împlinită, e nevoie să ai o relație bună cu ceilalți, să fii un om cald, generos.
De fiecare dată când văd că se întâmplă lucruri rele, că oamenii îi marginalizează pe alții, că fac lucruri negative, mă gândesc că Superhumans este superputerea mea. Este modul meu în care pot face lumea puțin mai bună.
Sunt mesaje pe care am reușit să le distribui la milioane de oameni, conform reach-ului de pe Facebook. Clar nu se schimbă totul, dar e modul meu în care pot contribui și asta mă ajută.”
Când vine vorba de lecții învățate, se gândește cum la început i-a fost foarte greu să-și asume proiectul, rolul de lider sau să se impună. „Nu m-aș fi așteptat ca asta să fie lecția care îmi vine prima minte, dar chiar a fost o lecție importantă. Trebuie să mergi să vorbești cu alți oameni, să ceri ajutorul. Mi-a fost greu să cer ajutorul de multe ori și să merg în comunitate și să spun uite ce fac. Am zis că o să vorbească doar proiectul pentru mine, dar e important să vorbesc și eu pentru proiect”.
Trebuie să fii mereu deschis la învățare și crede că e important să fii umil când începi ceva nou. „Să recunoști că n-ai de unde să știi leadership, dacă de-abia ai început să fii coordonator, poate nu înțelegi exact ce face pe grafică și ar trebui să înveți un pic zona de grafică. Să fii foarte deschis la experiențele tuturor și să asculți și sfaturile altora.”
📸 Remus Dăescu | Dana Moica
Ce urmează?
Superhumans este, de puțin timp, asociație cu acte în regulă, ceea ce înseamnă că își doresc să facă activități pe termen lung, iar Rebeca vrea să se implice cât mai mult în proiect. În această toamnă au început proiectul Superhumans-încredere în comunitate, prin care încearcă să încurajeze comunitatea timișoreană să aibă încredere și în forțele proprii și în societatea din care fac parte. „Am remarcat că există și această lipsă de încredere în noi, dar și lipsă de încredere în ceilalți, avem impresia că ne vor răul. Ne e greu să ne mai implicăm, pentru că ni se pare că nu se va schimba nimic. Prin acest proiect vrem să încurajăm oamenii să-și folosească vocea, să-și apere drepturile, poate să facă o schimbare, să facă voluntariat, pentru că și voluntariatul e o formă de terapie ocupațională și te poate ajuta să te simți mai bine.”
Timp de trei luni, vor avea loc trei conferințe – dialoguri cu psihoterapeuți pe tema stimei de sine, a emoțiilor și a beneficiilor aduse de voluntariat stării tale de bine. De asemenea, vor avea loc ateliere pe diverse competențe de dezvoltare personală, „pentru că e un alt mod de a-ți crește încrederea în forțele proprii – să înveți ceva nou”. Atelierele sunt: scriere creativă (Spații Noi), implicare civică și combaterea dezinformării (Funky Citizens), vorbit în public și comunicare (Timișoara Toastmasters). În plus, va fi și o întâlnire comunitară cu Generații pentru Generații.
Primul eveniment din proiect va avea loc mâine, 28 septembrie. În cadrul lui, se va dezbate cum se poate promova sănătatea mintală, „pentru că e un subiect destul de important pentru mulți oameni. Vrem să aflăm direct de la comunitatea din Timișoara ce ar vrea să audă la următoarele evenimente, cum ar putea să ajute dacă vor să ajute. Nu e obligatoriu să fie voluntari, dar poate cineva are o idee, cineva cunoaște o altă persoană care ne poate recomanda către o sponsorizare.
Din nou, trebuie să învățăm să cerem sprijinul comunității încât să reziste proiectul și să le dăm și o ocazie să se implice. Dacă cineva vrea să scrie un proiect la primărie, noi să-l ajutăm să scrie. Dacă cineva vrea să strângă prietenii, să meargă să doneze sânge, noi să fim acolo, să-l promovăm. Tot în cadrul evenimentului de mâine va fi și o mică celebrare a faptului că am fondat ONG-ul, vom și povesti despre planurile noastre viitoare.”
Cei de la Superhumans își doresc să lucreze mai mult și cu copiii, să facă școlile un mediu mai plăcut pentru cei mici și să ajute cât mai mult. „Să nu rămânem doar la evenimente, ci chiar să furnizăm terapie pentru persoanele vulnerabile. Poate, într-o zi să avem un sediu. Să ne extindem. Sunt foarte multe direcții în care putem merge, o luăm pas cu pas, dar e clar că avem treaba de făcut și vrem să facem subiectul cât mai vizibil.”
E o toamnă plină de evenimente și am întrebat-o pe Rebeca dacă are emoții pentru cele pe care le organizează. Mi-a spus că mereu are, „înseamnă că-ți pasă, nu? Avem o comunitate destul de unită. Și oricâți oamenii ar veni, știu că tot va fi un eveniment calitativ. Am avut întâlniri unde au fost 100 de oameni, am avut întâlniri unde au fost 20, dar sunt convinsă că în ambele cazuri, a fost un câștig foarte mare pentru participanți. Dacă sunt 100 de oameni, mergem mai mult în zona de informație, nu e foarte personal. Dacă sunt 20, intrăm în discuții profunde și poate chiar impactul este mai mare. Ne adaptăm din mers, dar oricum ar fi, suntem descurcăreți”.
