Aveam cinci ani, eram la grădiniță și plângeam lângă radio. Când a venit mama, m-a întrebat ce-i cu mine. Eu i-am răspuns doar atât: mama, eu vreau să cânt, eu vreau să dansez! Și de acolo a pornit totul.
Aveam acolo ore de actorie și mama tot îmi spunea că profesoara nu începea ora dacă nu eram eu prezent. Dacă eu întârziam, aștepta să vin și după începea. Întârziam tot timpul, dar mama mă făcea să ma simt special și să cred că doamna chiar mă aștepta pentru că eram eu deosebit.
Acasă, la Chișinău, am tot făcut dansuri, muzică, actorie, pe unde am mai apucat. Îmi tot spuneau oamenii că îmi modific vocea dintr-o dată, atunci când vorbesc și că aș fi un actor bun. Acum dacă mă gândesc la lucrurile pe care le făceam, cred că țin oarecum de actorie. Nu neapărat ce fac eu acum, dar în ochii oamenilor, cred că chiar păream puțin mai diferit. A fost un impuls, faptul că oamenii mi-au spus că merg la actorie. Eu eram sigur că o să fac muzică, nu știu de ce. Eram sigur că nu o să plec din Moldova.
Dar aveam niște colegi de clasă, care au început să-mi tot spună „Teo, hai la Timișoara, Teo, hai la Timișoara!” Și eu am zis da. Am aplicat la matematică, informatică și management, dar mi-am făcut și un dosar la actorie. Și cu o săptămână înainte de examenele de admitere am început să mă pregătesc. Când au auzit că merg la Timișoara, toți colegii mei credeau că merg la muzică. Nu se așteptau, toți spuneau wow, dar s-a întâmplat. Am dat examenele de admitere, am fost acceptat și eram foarte bucuros.
E amuzant că nici măcar nu știam unde se află Timișoara pe hartă. Eu am venit în Timișoara fără să știu cum arată Timișoara. Nu am venit cu niciun scop. Nu am venit cu nici o așteptare. Cred că am venit gol, dar în sensul bun al cuvântului. – o găleată goală, care abia aștepta să se umple de ceva, de materie. Nu știu ce ar însemna materia asta – zâmbete, bucurii, muncă, experiențe. Dar așa am ajuns în Timișoara și așa am ajuns să încep să muncesc. Să fac treabă. Multă.
Te-am văzut și jucând, și dansând, și cântând. Cum reușești să le îmbini pe toate?
Este foarte greu la un moment dat să le ții pe toate în frâu. Asta a fost și marea mea problemă cât eram acasă în Moldova. Pentru că mă rupeam între muzică, dans, concerte, muzică, dans, concerte, într-o parte și în alta. Într-adevăr, colegii îmi tot spuneau „hei, Teo, specializează-te pe ceva!” Colegul meu de bancă îmi tot spunea: „Hei Teo, apucă-te de învățat la matematică pentru BAC. Nu umbla tu la concertele astea! Lasă muzica! Fă matematică, că ai nevoie de BAC.” Poate avea dreptate oarecum, dar în același timp, uite că am ajuns să fac ce-mi place și într-adevăr, am avut nevoie și de puțină matematică pentru BAC. Dar, trecând peste asta, este greu să le îmbini, cred.
Este greu să le menții pe toate la la același nivel. Cred că aș avea timp să o fac, dacă n-aș dormi. Să reușesc să și joc, să și cânt și să și dansez. Dacă mi-aș oferi câte 8 ore pe zi, pentru fiecare dintre astea, aș fi ilustru. Dar nu cred că e posibil. Pentru că trebuie să mai și dormim, altfel nu funcționăm. E foarte greu, dar în același timp, din moment ce ai sădit ceva, nimic nu se risipește până la capăt. O fărâmă din ce ai pus acolo rămâne. Și chiar dacă eu acum, să zicem, n-am cântat de jumătate de an la chitară, dacă o iau în mână, totuși reușesc să îmbin ceva și să cânt.
Acum câteva zile am găsit un pian la Casa Tineretului și am început să cânt la el. Mi-am dat seama că nimic nu se uită. Poate nu mai e aceeași dexteritate, dar esența cred că rămâne acolo, niciodată nu dispare. Și, totodată, sper că într-un fel sau altul, într-un fel magnific, să reușesc să le fac pe toate și să le fac bine. Și să mă țin de toate. Pentru că, de altfel, în afara proiectelor și evenimentelor pe care le am, trebuie să mă axez pe ceva. Sau pe muzică, sau pe dans, sau pe actorie. Pentru o perioadă. Dar asta cred că e și frumos. Că reușesc să mă acces, să fiu full-on la ceva. În ceva. Într-un domeniu oarecare.
Cred că e nevoie și de foarte multă disciplină, nu?
Legat de întârzierile pe care le-am menționat adineaori – eu acasă, în Chișinău, întârziam aproape peste tot. Singurul moment în care nu întârziam era la școală dimineața, și asta se întâmpla pentru că mergeam cu o vecină. Era un mare minus. Însă, când am venit la Timișoara, cred că m-au marcat foarte mult, cuvintele doamnei Claudia Ieremia, a spus: „voi, ca actori, trebuie să aveți o igienă profesională și să aveți disciplină. Sunteți doar voi cu voi”. Nu va fi niciodată cineva lângă noi care să ne spună să citim 5 pagini azi, să învățăm o poezie ca să ne antrenăm memoria sau să facem niște sport ca să avem corpul în formă tot timpul. Ea știa că nu o să fie nimeni lângă noi și de aceea, în anul întâi, ne-a spus de la primele ore să ne creăm o disciplină singuri. Citiți în fiecare zi, faceți sport, orice, dar să aveți acea disciplină, să știți că în fiecare zi, urmăriți acest lucru.
La un moment dat, prin anul II, nu exista zi în care să nu studiez la saxofon, indiferent de cât de târziu ajungeam acasă, la 19, la 22, la 23, trebuia să studiez cel puțin jumătate de oră-o oră la saxofon. Și o făceam. Mi-am creat disciplina. Într-adevăr, fără disciplină, nu reușești niciunde. Și mai ales în lumea artei, din moment ce ai programat trei repetiții și trebuie să ajungi la toate și să dai randament la toate. Să-ți faci treaba. De acasă și acolo. Dacă nu ești disciplinat, dacă nu asculți de tine și de cei cu care lucrezi, cred că e imposibil să faci vreuna dintre ele, de fapt. În special că e lucru cu oamenii. Nu lucrez singur. Ca să-mi zic că ok, mă trezesc la 12 și-mi fac treaba până la două noaptea. Nu. Trebuie să fii disciplinat. Dacă la 10 începe repetiția, cu un sfert de o oră mai devreme sau chiar mai mult, dacă poți, dacă nu ieși dintr-o altă repetiție, trebuie să-ți faci treaba. Da, ai dreptate. Ai spus-o foarte bine cu disciplina. Fără ea, niciunde!
My invisible noisy inside | 📸 Unfold Motion
Din ce mi-ai povestit până acum, am reținut pian, chitară și saxofon. Mai e ceva?
Da, mai este trompetă și țambal.
Cum le-ai învățat pe toate? Mi se părea mult că spuneam de actorie, de dans, iar acum îmi spui și cinci instrumente.
S-au întâmplat treptat. Pianul a fost primul. O vedeam pe sora mea care cânta la pian și tot încercam să zdrăngăn și eu ceva, până când mama mi-a zis „vrei să faci și tu pian?” Și eu am zis „da, cum să nu?” Am vrut, am făcut. Ulterior a apărut și trompeta. Am fost luat în fanfara Școlii de Arte în care făceam pian.
Apoi mi-am schimbat liceul. Trebuia să fac un instrument și profesorii mi-au zis „tu o să fii la țambal”. Și am fost la țambal. Dar visul meu s-a împlinit în clasa a X-a. Trebuia să cânt într-o trupă la clape, dar chitariștii au avut niște probleme și n-au mai putut participa. Așa că conducătorul trupei a zis că mă pune la chitară, pentru că o să mă descurc. Era dorința mea să învăț chitara. Și într-adevăr, printr-o minune, s-a întâmplat. Astrele s-au aliniat și eu am ajuns să fac și chitară. Și ultimul instrument studiat a fost saxofonul care este, de fapt, instrumentul meu de inimă.
Îmi tot adunam banii de la zilele de naștere și de la concertele care erau plătite, până când s-a adunat o sumă mulțumitoare pentru instrumentul pe care mi-l doream. Din clasa XI-a am început să fac și saxofon. Și a fost foarte interesant pentru că am făcut și în școală la saxofon teoretic. Și făceam doi ani în unu. Deci am făcut în clasa XI-a doi ani, în a XII-a doi ani și în anul întâi de facultate au fost înțelegători cei de acolo. Am venit, am studiat o săptămână, cât am fost în vacanța acasă și am dat și examenul.
Am reușit să le fac cumva în paralel. Într-adevăr, au fost pe secvențe, pentru că dacă le făceam pe toate odată, cred că îmi ieșeam de minți. Și mai ales dacă voiam să le fac bine. Dar sper că am reușit, măcar într-un fel. Poate nu foarte bine, poate nu bine, dar cel puțin sper că nu mediocru.
Ai făcut un liceu de arte sau o școală de arte pe lângă liceu?
În clasa a VI-a m-am mutat la un liceu de arte. Clasele primare și gimnaziul aveau profil (la noi se numește înclinație specială), iar eu am fost la profil de muzică. Pe lângă materiile obișnuite, noi aveam și teorie muzicală, istoria muzicii, cor și canto dacă doream, și deja instrument, care era inclus în atestatul nostru. Pe lângă liceu, am făcut și școală de arte, unde am studiat saxofonul, chitara, pianul, trompeta.
Întorcându-ne la Timișoara – în afara producțiilor în care ești implicat, te-am văzut și la foarte multe evenimente culturale. La ce îți place să participi în mod general?
Îmi plac spectacolele – de teatru, dans sau operă. Îmi place să ajung la ele dacă am timp. Și când am timp încerc să o fac. Dacă nu reușesc, încerc oricum să mă uit la ceva, mă uit la un film sau un serial care să mă ajute totuși cu ceva.
În special, în ultimul timp, cred că îmi place foarte mult să merg la spectacole de dans. Și mă bucur că a fost și stagiunea DINAM, produsă de Unfold Motion, care îmi permite să merg la spectacole și să văd lucruri de din afară sau chiar din țară pe care nu cred că aș fi avut ocazia să le văd, doar dacă mergeam în alte orașe. Lucru care nu prea se întâmplă pentru că nu prea este timp.
Îmi place foarte mult să merg și la teatru. Și mă bucur să o fac de câte ori am ocazia. Indiferent dacă sunt aceleași spectacole pe care le-am mai văzut, cum ar fi, de exemplu, Boala Familiei M, Vocile Orașului, Aeroport, Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese sau Cele trei grații. Sunt spectacole pe care nu mă plictisesc să le văd din nou și din nou.
Știu că ai câteva proiecte deja în partea de teatru, cât și două în partea de film, inclusiv unul în zona de film de dans. Cum ți se pare evoluția ta în domeniul actoriei?
E cam complicat. Rareori îmi place să vorbesc despre evoluția mea sau despre felul în care mă consider. Mi-e greu să fac asta. Cred că nu am cu cine să mă compar, o să mă compar cu mine. Mă simt mai bine, mai sigur pe mine și pe lucrurile pe care le-am studiat și le știu și le experimentez sau le întrebuințez în viața mea de zi cu zi, ca actor, dansator sau performer. În comparație cu anul întâi de facultate licență și anul întâi de facultate master, cred că am evoluat.
Cred că am evoluat în felul în care văd lucrurile, în felul în care resimt atenția pe care o am în scenă, modul în care vizualizez, modul în care percep lucrurile, modul în care înțeleg ce vrea regizorul sau coregraful în timp ce lucrăm, nivelul de implicare poate pe care ar trebui să-l am și cunoașterea limitelor în raport cu propria mea persoană și în raport cu relația cu ceilalți. Când vine vorba chiar și de parteneri sau de coregrafi sau regizori.
Este complicat pentru mine să vorbesc despre mine. Și cred că ar trebui să încerc să o fac mai des.
Într-adevăr, e o evoluție și mă gândesc acum și la lucrurile pe care le fac. Pentru că în anul întâi nu am făcut decât facultate. Era și problema pandemiei și faptul că nu se prea întâmplau foarte multe lucruri. Însă acum să-mi amintesc, în anul întâi, totuși, am fost singurul din clasă care a primit oportunitatea să lucreze cu cei de anul doi. Într-un spectacol de musical, Awakening se numea, în cadrul facultății, care, acum dacă mă gândesc, a fost prima mea oportunitate în Timișoara de a mă arăta oarecum. Să mă compar pe mine cel din anul întâi licență și cel din anul întâi master, într-adevăr, e o diferență și mă bucur că e o evoluție.
Cum vezi teatrul timișorean, atât din punct de vedere al spectacolelor care se produc, cât și din punct de vedere al șanselor pe care voi, ca tineri actori, viitori actori, le primiți?
Teatrul timișorean încearcă să ofere foarte mult. Chiar simt că se încearcă. Atât în teatrele de stat, cât și în teatrele independente din Timișoara. Temele care sunt puse în scenă, mesajele care sunt transmise țin de noi ca oameni și cred că suntem pe calea cea dreaptă. Cred că nu trebuie forțat nimic și trebuie să lăsăm lucrurile să curgă de la sine.
Cât despre șansele noastre ca studenți, tineri absolvenți ai facultății, cred că e vorba de noroc. E și un factor foarte însemnat în meseria noastră. Se mai zice „să te placă scena, să te placă publicul, să te placă teatrul”, oarecum să rezonezi și să fii, adică să ai esență când ești pe scenă. Dar în același timp, este foarte multă muncă. Multă disciplină, tocmai că am vorbit despre asta, multă disciplină, multă muncă, dedicare, dorință, voință.
Cred că nu există o rețetă pentru un student cum să ajungă undeva. Cum să ajungă într-un teatru de stat sau cum să ia un casting. Cred că este vorba doar de munca cu sine, care o să dea roade la un moment dat. Și consider că lucrurile nu rămân nevăzute. E mai bine să muncești, chiar dacă nu ești observat un an, doi, trei, patru. Mai bine e să muncești și să fii pregătit pentru momentul care va să vină. Dacă are să vină. Decât să vină momentul ca tu să primești oportunitatea să strălucești, să nu fii pregătit și să o dai în bară. Cred că se rezumă la muncă.
Dumnezeu nu se uită la meciuri | 📸 Luana Munteanu
Legat de ce spuneai, să te placă scena, să te placă publicul. Se întâmplă și în jurnalism să caute reporteri pentru televiziuni și specifică de fiecare dată că e nevoie de experiență în fașa camerei, dar să fii și tânăr și dinamic. Lucru care nu se poate întâmpla decât dacă cineva îți dă un moment dat o șansă ca tu să ai o experiență în fața camerei. Și atunci mă întreb, apropo de ce ziceai și tu, cum ajungi să știi dacă te place publicul, te place scena, dacă nu ți se oferă șansele astea?
Da, ai avut foarte mare dreptate aici. În primul proiect în care am fost la teatrul, Îmblânzirea Scorpiei, regizorul Radu Iacoban a vrut să aducă un suflu tânăr și a și reușit. Înainte de a se forma distribuția finală, am fost recomandați câțiva studenți pentru a merge la casting, printre care m-am simțit privilegiat să fiu și eu. De fiecare dată când mulțumeam pentru această ocazie, răspunsul se rezuma la faptul că noi, studenții am făcut în așa fel încât să obținem șansa asta – prin felul nostru de a fi, prin muncă, prin dorință.
În proiectul de la București din această vară, Oaza Nebunilor, coregraful Daniel Dragomir m-a cunoscut anul trecut la workshop în care am lucrat doar 5 zile cu el. El, după acele 5 zile, era sigur că mă vrea în proiect. Cum? De ce? Adică, cum poți fi atât de sigur de o persoană doar cunoscând-o în modul de lucru? Și asta mi se pare incredibil, că da, uneori, într-adevăr, e ce spui și tu. E nevoie să te vadă cineva, e bine să te vadă, să-ți ofere cineva șansa.
Câți actori de genul au fost? Uite, Vin Diesel, care a furat dintr-un teatru și ca pedeapsă, directorul teatrului l-a pus să joace într-o spectacol. Pasul următor a fost că a ajuns să fie actor. Nu știu, Justin Bieber, dacă nu îl vedea cineva pe stradă cântând. Sau Ed Sheeran. Sunt exemple și exemple. Dacă nu te vede cineva și se te împingă puțin, nu știu, e greu. Într-adevăr, e greu. Dar nu cred că nu e realizabil. În lumea noastră, castingurile ajută – vede cineva la tine o sclipire.
Oaza Nebunilor | 📸Contemporary Creative Dreamers
Ai avut proiecte de dans și la Timișoara și la București în acest an. Cum au fost experiențele? Ai simțit publicul diferit în capitală față de Timișoara?
Cred că asta e interesant, că la fiecare spectacol vine altfel de public. Și același spectacol jucat în Timișoara și în București, de două ori în fiecare oraș, poate avea reacții diferite. Oameni care să se bucure, să fie acolo și să zică, wow, să simți energia pulsantă în ei. Și e posibil să vină oameni care judecă, analizează. Dar cred că nu e neapărat general valabil. Publicul fluctuează, se schimbă în continuu și asta e frumos în spectacole, și în teatru și în dans. E la fel ca în cazul nostru. Avem o zi mai proastă, dar trebuie să ne facem treaba în spectacol. Logic, ceva din noi are acea fărâmă de sentiment, de energie care e mai joasă. Așa au și spectatorii. Pentru că noi nu jucăm doar pentru noi. Jucăm pentru spectatori și jucăm ca ei să rezoneze cu noi.
Pot spune din experiența ultimului spectacol, EXOD, pe care l-am avut în Festivalul Național de Teatru în noiembrie. Am simțit la început publicul destul de reticent. Destul de distant, oarecum judecătoresc, analitic, aș spune. Până când s-au mai destins puțin. Am simțit asta și în Timișoara la unele reprezentații. Dar am simțit aici și opusul, zile în care publicul era foarte sus, rezona foarte mult cu ce făceam noi în scenă.
La București, spectacolul de dans Palace Escape aka opturi supranaturale a fost super plăcut de public și în același timp au fost și oameni care au plecat în timpul momentelor. Deseori, oamenii stau și se bucură. Sau oamenii nu stau și pleacă. Se simt blamați. Poate e și vorba de oamenii care se simt superiori artei. Și cred că ei știu mai bine.
Palace Escape aka opturi supranaturale | 📸 Andrea Gavriliu
Apropo de Exod, cam tot ce se vede în online cuprinde recenzii foarte bune și multe laude.
E destul de bine pentru că e un spectacol mare, e un spectacol fenomen, cum se și spune. Și lung. Acum a fost scurtat, are 4 ore cu tot cu pauze. Avea aproape 5 ore inițial. E greu, într-adevăr, să ții publicul 4 ore în sală cu 2 pauze și oamenii să nu se plictisească. Dar spectacolul are de toate. Are și suișuri și coborâșuri. Are și râsete și plânsete. Are și actori minunați care își fac treaba.
În orice caz, îți spun lucrul pe care îl spun tot timpul când vorbesc despre Exod: Marin Lupanciuc și Ion Rizea (care interpretează personajul principal în diferite stadii ale vieții) își fac treaba. Și mai ales Marin, pentru că e tot timpul în mișcare. Își face treaba foarte bine, știe ce are de făcut și simți cum omul vrea să facă asta, cum se bucură de fiecare clipă în care e acolo. Într-adevăr, e minunat. Din acest punct de vedere îl admir, pentru că este un spectacol foarte greu și el reușește să-l ducă de la început la capăt. E ca un fel de maraton pentru el, 42 de km prin care aleargă în continuu.
Fiind foarte aproape de sfârșitul capitalei culturale, cum ți s-au părut evenimentele din acest anul la care ai reușit să ajungi, din punct de vedere al calității?
Îmi pare rău că n-am ajuns la mai multe evenimente. Dar la cele la care am fost, nu mi-a părut rău că am fost. Cred că asta aș putea spune. Într-adevăr, s-au făcut investiții foarte mari, dar aceste investiții, cred că și-au avut rostul și am văzut lucruri de calitate, atât cât am apucat să văd. Și sper că lucrurile care s-au întâmplat anul ăsta în Timișoara să dea roade și să aibă o continuitate.
Fără finanțări, o să fie mult mai greu, dar sper să nu se piardă acest suflu al frumosului și al multului. Am tot auzit discutându-se despre faptul că capitala culturală a fost cumva un mare boom și că au fost foarte multe lucruri, că ai avut din ce să alegi și s-au întâmplat atât de multe încât multe lucruri se pierdeau. E adevărat, dar totodată e și frumos că ai de unde alege.
Mă gândesc și dacă ar fi doar un spectacol de teatru pe săptămână în tot orașul, mulți oameni ar vrea să meargă la acel spectacol. Dar dacă sunt două spectacole pe zi, oare nu e mai frumos? Nu înflorește lumea? Mai mulți actori au mai mult de muncă. Nu știu cum e mai bine. Nu știu. E mai bine să fie foarte multe și să ai, să fie diversitate sau să fie puține și concentrat, oarecum ca toți oamenii să vină doar acolo.
Dar cred că e frumos că s-a oferit oportunitatea tuturor și posibilitatea, dat fiind faptul că multe evenimente erau gratuite. Tocmai, oameni care nu au oportunitate sau nu au posibilitate să meargă deseori la expoziții sau la spectacole, au avut oportunitatea să o facă acum. Și poate la anul nu o vor mai avea. Delicat și pentru mine de zis.
Cine te inspiră?
Beatrice Tudor – felul în care lucrează, în care gândește, în care își organizează timpul, alarmele nesfârșite cu titlurile lucrurilor pe care le are de făcut, Marin Lupanciuc, Claudia Ieremia, Laura Avarvari, Radu Iacoban, mama mea, Olga Cauș, căreia îi datorez dorința de a merge înainte și de a face, entuziasmul și bucuria, Alina Ilea, Catalin Ursu, Matei Chioariu, Diana Nițu, Sara Ghilezan, încerc să fur fărâme din fiecare pentru a construi un eu mai complex. Fiecare are ceva special ce mă inspiră fără oprire. Pasiune, dedicare, iubire și plăcere, învăț de la cei din jur și pun în mine.
De final
Cred că ar fi bine ca noi, oamenii, să ne amintim că viața e frumoasă, în primul rând. Că ar trebui să ne bucurăm de faptul că ne trezim în fiecare dimineață, că avem posibilitatea să zâmbim și să ne bucurăm de fiecare moment pe care ni-l oferă ziua. Indiferent dacă acesta este plăcut, sau dur, sau trist. Face parte din noi și de ce să nu să nu ne bucurăm de orice? Și să acumulăm bucuria asta la noi și poate să o dăm mai departe. Și nu în ultimul rând să muncim. Să nu uităm să și muncim, dar să ne și odihnim. Este foarte important. E foarte importantă odihna.
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
