Proaspăt absolvent de actorie, proaspăt întors de la filmarea primului lungmetraj, proaspăt în peisajul cinematografic. Fresh este cuvântul care îl descrie cel mai bine pe Claudiu Piparcă, producătorul scurtmetrajelor Thunderous sight, her blue tears și Raport despre un vis și al lungmetrajului Timing.
Spune despre el că e aici ca să servească oamenii și că întreaga lui viață a avut doar prieteni. Muncește mult, e ambițios și se implică în multe proiecte. „Dacă nu faci ceea ce îți place zi de zi, atunci nu are rost. Viața e despre a trăi cum îți place ție”. Am povestit despre ce înseamnă producția independentă a unui film, dar și despre viața culturală timișoreană și ce-i oferă aceasta.
De unde a apărut pasiunea pentru film?
E destul de recentă. Nu am vrut per se să fac film. De mic m-am uitat la filme și am fost foarte inspirat de asta. Era oaza mea, nu conta locul, conta faptul că sunt singur și mă uit la un film. Iar apoi, într-un punct din viața mea, am început să relaționez cu arta mai mult. Și am început să mă întreb cum ar fi să devin actor. Am crezut că o să primesc un răspuns negativ de la oamenii cu care am vorbit, dar din contră, a fost pozitiv. Așa că m-am dus la actorie, deși nu știam cu ce se mănâncă, și am ajuns să fac film.
Vara trecută am fost în State, cu Work & Travel. Am primit un mesaj pe Instagram de la Lucas Neagu, era în căutare de actori pentru filmul lui de scurtmetraj, Raport despre un vis. Am început să povestim despre rol și tot vorbind, am ajuns să producem împreună scurtmetrajul și să-l filmez eu. Scenariul e unul destul de complicat, am avut momente în care ne-am gândit dacă e bine să filmăm ceva sau altceva. Am vrut să dăm tot ce putem, chiar dacă e un scenariu foarte greu, pentru că e și un subiect apropiat de noi, e despre tineri.
Așa am ajuns să facem și Raport despre un vis și Timing, mi-a dat un băiat un mesaj. Am vorbit foarte mult și ne-am descoperit unul pe altul, doi oameni care sunt foarte pasionați de film. Cred însă că e prea devreme să zic dacă a existat un moment anume când mi-am dat seama că vreau să fac film. Zi de zi cresc o pasiune și când văd un film bun, parcă și mai mult îmi doresc să fac și eu.
Echipamentul pentru film e al tău?
Camera e a mea, am luat-o muncind în America. Dar luminile și echipamentul tehnic le-am cumpărat din banii obținuți din fonduri, prin asociația noastră, Blue Youth Films. Banii sunt o problemă destul de mare, în special pentru cei la început de drum. Noi am dat peste 200 mail-uri la toate studiourile și producătorii din țară și nici unul nu era interesat să lucreze cu un începător. Chiar dacă aveam o viziune total diferită față de cei de acum.
Pe lângă finanțarea obținută, ați beneficiat și de sponsorizări?
Lucas a aplicat la o finanțare la Uniunea Producătorilor de Film Audiovizual din România (UPFAR), unde a obținut maximul care se putea obține. Care oricum, a fost cam un sfert din bugetul total. Nu au fost sumele mari, pe care le iei de la Centrul Național de Cinematografie (CNC), ci a fost o sumă de 10.000 de euro, care ne-a ajutat să dăm startul, să plătim actorii. În rest, tot echipamentul este luat cu bani proprii.
Scenariul este dificil și pentru că se întâmpla în patru țări. Inițial aveam acțiune și în Serbia și Budapesta, dar am anulat și am schimbat puțin povestea, pentru că era prea scump. Am filmat în foarte multe locații din Timișoara, Lucas iubește orașul, la fel și eu. Și nu prea e arătat în filme. Am filmat în Piața Victoriei, Libertății, Unirii și Sfântul Gheorghe, iar apoi în Grecia și Italia.
Cum a fost procesul de selecție al actorilor? Asta și din perspectiva ta ca student la actorie.
Am participat la procesul de selecție și ca să aflu cum ar fi bine să mă prezint la casting-uri în viitor, ca actor. La început nu ne gândeam că vom ajunge la acest buget, voiam să facem cu câțiva actori din Timișoara, colegi de la facultate. Cunoscându-i, aveam deja în minte distribuția. Dar am zis că dacă tot îl facem, să fie cum trebuie. Să încercăm să facem ceea ce nimeni nu încearcă. Să luăm cei mai buni actori pe care îi putem lua.
Așa că am luat un director de casting, pe doamna Viorica Capdefier, am dat un anunț național și ne-am dus la București, unde s-au înscris vreo 300-400 de oameni la casting. Am vrut să mergem și la Cluj, însă nu s-au înscris suficiente persoane, poate pentru că nu aveam un nume. Dar la București a fost foarte bine, am avut de unde alege, comparativ cu Raport despre un vis, unde au fost 15 oameni din Timișoara la casting și toți au ajuns să joace în film. Și la Timing toți cei care au aplicat de aici au avut un rol în film, însă din păcate, nu i-am putut aduce pe toți din București, implicau multe costuri de cazare, transport. Mi-aș fi dorit să aplice la casting mai multe persoane din Timișoara.
A fost foarte interesant să vezi modurile în care scenariul tău se poate schimba de la persoană la persoană, modul în care alți oameni îl privesc. Primul pas a fost CV-ul. Pe baza lui și a fotografiilor, am selectat câteva persoane. Ne-a interesat să se apropie de look-ul pe care Lucas îl căuta. Apoi am trecut la partea de self-tape, adică ei au primit un text pe care au trebuit să-l interpreteze. Dintre cei 150 care au trimis self-tape, cam 60-70 au mers la proba fizică. Acolo i-am văzut pe toți, am stat cu fiecare cam jumătate de oră. Am vrut să vedem părerea fiecăruia despre scenariu, dacă e real, dacă relaționează cu el, cu personajul. Și cred că i-a ajutat, pentru că, de obicei, la casting, ești chemat și ești privit… ca o unealtă. Noi i-am luat ce pe niște prieteni.
După această etapă de call, am avut recall, unde au venit cei mai buni, doi-trei pentru fiecare rol. Avem două roluri principale de fată și unul de băiat și le-am trimis tuturor scenariul integral. Nu am mai auzit să se fi făcut asta. Au avut toate resursele la dispoziție. Orice întrebare aveau, Lucas le răspundea, cred că înainte să joace odată au stat să discute două-trei ore. El vrea totul foarte exact, fiind inspirat din fapte reale.
Am văzut tot felul de oameni. Unii nu au nicio treabă cu actoria, unii sunt wow la casting și apoi când joacă, nu mai sunt atât de wow. Și te întrebi, oare am făcut casting bine? Evident, până edităm nu ne dăm seama. Acum edităm prima parte, nu ne dăm seama dacă s-a jucat bine sau doar ni s-a părut nouă că s-a jucat bine. Mie mi-a plăcut, am învățat cum să mă prezint la un casting și am făcut niște relații.
📸 Viorica Capdefier | Adrian Titieni
Vi s-a întâmplat situația ca cineva să joace bine la început și apoi să nu mai fie atât de bine?
Ni s-a întâmplat de la call la recall. Am avut o situație la self-tape, înregistrarea pe care a trimis-o o persoană a fost superbă, iar la recall… nimic. A fost foarte slabă, nici nu am putut să o luăm în considerare. E foarte ciudat, pentru că poate nu l-ai prins pe om într-o stare bună și nu poți să-l judeci, sunt unii care știu să se detașeze de viața personală, dar alții nu.
Noi am mers cu Ștefan Radu, care joacă și în „Balena”, la Teatrul Metropolis. E wow! Dacă nu-l aveam pe el, nu reușeam să facem filmul. Vine cu 99% din treabă făcută de el. E și tânăr și e și primul lui film. Ne-am asumat un risc foarte mare, am trecut peste unii actori cu premii și experiență de peste 10 filme, pentru a face filmul cu el, pentru că are o sensibilitate unică.
Irina Artenii, văd că acum face modelling peste tot și face și actorie foarte bună. Ea a dat cel mai bun self-tape. De acolo, Lucas și cu mine am zis că ea e. Dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut la call, sau dacă nu apare ceva ce ne impresionează, ea este personajul și până la urmă ea a ajuns să joace.
Iar Teodora Colț e cea mai muncitoare fată pe care eu o știu, vine tot timpul cu un carnețel mare de notițe, are la fiecare repetiție sau la fiecare zi de filmare 10.000 de întrebări. În scenariul ei, fiecare pagină e plină de notițe, post-ist-uri, culori. S-a dus la alt nivel, totul își scrie pe foaie. Nimic nu e la voia întâmplării, ne-a întrebat foarte mult din backstory. Cele mai multe discuții cu actorii au fost despre backstory-ul personajelor și am aflat și noi foarte multe prin acest proces despre personaje.
Își fac temele actorii pe care i-am ales. Chiar îmi doresc să mai lucrez cu ei sau să-i mai văd în alte proiecte!
Poți să-mi descrii ce ai făcut tu în cadrul proiectului?
Eu sunt producător. Este persoana care face filmul să funcționeze. Împreună cu Lucas am căutat bani pentru film, am vorbit cu locațiile, am găsit actorii, am făcut programul de filmare. Deciziile noastre sunt cruciale. Am fost și director de imagine, am coordonat echipa tehnică, am iluminat spațiul de joc și am decis împreună cu Lucas cum să-i pun viziunea în imagini.
În filmul nostru sunt vreo 600-700 de cadre. Să le plănuiești pe fiecare în parte cum le luminezi, este o muncă enormă, titanică. Nu m-am așteptat niciodată să fie atât de multă muncă. Și tot timpul mai poți munci puțin.
Ne-am mai ocupat și de mâncarea și cazarea actorilor, de adusul lor la ziua de filmare. Dacă nu ne-am ocupat noi doi, am coordonat alți oameni. Am avut în echipa tehnică șase-șapte oameni, destul de ok pentru un proiect independent. Cu încă doi-trei oameni eram deja la stadiul de profesioniști. Pe Lucas am încercat să-l ajutăm să se ocupe de actori care, câteodată pot fi foarte needy și imediat se pot duce în altă extremă de joc. Fiind o producție mică, am mai amestecat rolurile. Au mai intervenit și asistenții, el a avut un asistent, eu am avut o asistentă.
Ați filmat deja o parte din film. Mai urmează?
Da, am filmat vara asta 21 de zile, dintre care o zi în Italia, 4 zile în Grecia și 16 zile în Timișoara. Și urmează să filmăm a doua parte, încă 10 zile, în toamnă. Am filmat așa pentru că dat fiind și bugetul mic, e foarte dificil să filmezi atâtea zile în continuu. Oboseala după primele două săptămâni a fost imensă. Sunt foarte multe piese mișcătoare care trebuie toate pregătite dinainte. Echipa noastră nu avea experiență pentru așa ceva, în afară de echipa tehnică, și chiar dacă nu am reușit să facem tot înainte, a fost bine.
Și cam când ar apărea?
După ce filmăm cele zece zile, începând cu 30 octombrie, urmează partea de montaj, care durează cam două luni. Apoi urmează partea de mixare de sunet și masterizare, adică mixare de sunet pentru sala de cinema. Ne dorim după să-l distribuim la festivaluri – Cannes, Veneția și Berlin.
Dacă nu ajungem la nici un festival, cred că va intra în cinematografe în septembrie sau octombrie 2024. Și apoi sperăm că și pe platformele de streaming, pe Netflix sau HBO. Ne-am dori să mergem și cu o caravană, poate în țară, poate și în alte țări, depinde cât de mare succes are.
Filmul vorbește despre haosul din viața tinerilor, despre felul în care îl gestionează. Este filmat din perspectiva lor și are o intensitate foarte mare, va dura două ore, dar este conținut de patru ore acolo. Similar cu Babylon, Whiplash – filmele astea au fost o inspirație pentru noi, prin editare, prin modul în care se filmează. Folosim multe filmări dintr-o parte în alta, foarte mult handheld, adică ținem camera în mână și mergem prin spațiu. Nu prea stă camera pe loc, decât pentru secvențele în care tu trebuie să fii atent, în care personajul principal spune ceva important și tu trebuie să-l asculți.
E despre un actor care a primit un rol în Italia și înainte să-l primească, se încurcă cu o fată. Nu a reușit să finalizeze filmările, se întoarce în România, încearcă să rezolve situația cu ea, mai intervin și alte probleme. Nu vreau să dau prea mult din casă. Dar ce pot spune e că față de filmele care se fac acum în țară cu acest ritm lent, al nostru e fix opusul. E un film artistic, dar cu un subiect de interes pentru publicul general.
Faceți și câțiva pași în dezvoltarea cinematografiei în zona noastră. Cum crezi că s-ar putea îmbunătăți lucrurile pentru Timișoara din punct de vedere al industriei de cinematografie?
În Timișoara, în acest moment, mai există Timișoara Film Society care mai e în domeniu, iar în rest se fac doar dacă vin producții străine aici. Piața cea mare e la București și mereu va fi acolo. Se deschid cinematografele aici și ar fi frumos ca oamenii să înceapă să facă și ei filme. Oricine poate să ia o cameră și să filmeze o poveste, un scurtmetraj. Chiar am vorbit cu oameni care vor să scrie și am zis scrie 10 pagini, e ușor să scrii o poveste personală. Și dacă nu găsești cine să ți-l filmeze, ți-l filmezi eu cu mare drag.
Lucas și cu mine avem un plan pe termen mai lung prin care vrem să creștem cinematografia în partea de vest a țării – la anul urmează să regizez eu un film, apoi Lucas încă unul. Văd că încep să apară tot mai mulți actori, crește și nivelul facultății de aici, am auzit că s-ar mai putea deschide o specializare. Încep să se miște lucrurile și aici. Și în țară, oamenii vor un standard tot mai mare și îl și îndeplinesc. Acum depinde doar de noi, noua generație, să facem ceva ce poate nu s-a mai făcut acum, ce poate e riscant.
Când căutam investitori, de multe ori ni s-a spus că suntem tineri, că nu știm ce facem și că nu avem experiență. De ce ne-ar da bani? Poate că uneori e nevoie de acest risc pe care un tânăr și-l poate asuma pentru a crea ceva nou, pentru a ne scoate din bula asta de film în care suntem. În ultima perioadă cam toate filmele sunt cam la fel. Uite, Vidra Production, Matei Dima, cu Miami Beach, Haita de acțiune, au început o nouă mișcare și e bine că merge lumea la cinema.
Dar în Timișoara, curios, lumea nu prea merge la cinema. Merg la filme mari, la premieră, și sala este pe jumătate plină. La premieră de la Barbie, sala e destul de goală. Sau la Oppenheimer. Doar primele două, trei zile poți să zici că a fost lumea la film. Trebuie să vedem mai multă artă, mai multă cultură. Așa și învățăm, din film.
Și pe partea de teatru, cum ți se pare, atât din punct de vedere al ceea ce se produce în Timișoara, cât și din punct de vedere al șanselor pe care studenții de la actorie le pot primi?
Ce îmi place foarte mult e că studenții de la actorie din Timișoara, cum și eu am fost, au colaborări cu Teatrul Național. Avem profesori care sunt și actori la Teatrul Național, ne învață oameni din industrie. Și e foarte bine. Facultatea e mică, cu toate că se renovează și vom avea o clădire nouă.
Din punct de vedere al calității, ce iese din facultatea din Timișoara, e foarte bine. Nu știu pe partea de film, că nu prea au aplicat mulți la castingul nostru. Dar în general, sunt actori superbi. Se fac niște spectacole mai bune ca în alte părți în țară. Foarte rar am văzut ceva clișeic, poate doar când actorii nu reușesc să ajungă la standardul impus de regizor. Se întâmplă să mai fie obosit, dar în mare parte toate spectacolele de la noi sunt foarte bune și diverse.
Ce subiect ți se pare că este prea puțin abordat în lumea culturală din Timișoara?
Nu știu cum să-ți spun, pentru că nu m-am gândit la întrebarea asta. Dar pot să-ți spun ce subiect am abordat noi în film, puțin abordat în filmul românesc, în general – depresia masculină. Bărbații sunt văzuți ca persoanele astea puternice, care niciodată nu au o problemă, care sunt stâlpul familiei. La noi se vede că și bărbatul are problemele lui, iar faptul că le ascunde de ceilalți oameni care sunt în jurul lui apropiat, îi face mai mult rău și poate duce chiar și aproape de suicid. Sunt mai mulți bărbați care se sinucid decât femei în lume. E un procent destul de mare.
Bărbații sunt portretizați ca fiind prea puternici. Nu sunt chiar atât de puternici. Suntem și noi vulnerabili și e frumos să suntem vulnerabili, dar societatea ne impune să nu ne arătăm vulnerabilitatea.
Și cred că este o problemă aici în societate, pe care noi încercăm să o rezolvăm așa, la nivelul nostru – ne-am arătat foarte mult vulnerabilitatea prin acest film. Prezentăm fix acele momente pe care ți-ar dori să nu le spună nimeni. Eu am auzit foarte multe povești, de la prietenii sau apropiații mei, care au pățit foarte multe. Te face să te gândești la lumea din jurul tău, care ziua pare așa frumoasă, chiar acum mă uit, oamenii zâmbesc așa și seara… La fel și la noi, seara se întâmplă lucrurile nașpa, ziua mai rar.
Cum ți se pare evenimentele de până acum din oraș?
Chiar îmi plac, mi-aș dori ca să se mențină acest ritm cel puțin jumate ca acum, ca anul acesta, cred că ar fi cel mai tare lucru. Adică sunt evenimente mai multe ca la București. E wow! Îmi place că sunt mulți artiști și că se dezvoltă partea de dans, la Unfold Motion, am fost la workshop-uri, urmează stagiunea Dinam. Nu prea am văzut dans aici, în afară de ei. Dans contemporan, vorbesc, nu dans de societate.
Singura mea plângere e că sunt atât de multe evenimente încât nu știu pe care să le aleg. Dar îmi place că am opțiunea asta. Ar fi frumos să fie așa încontinuu. Ca spectator, e fain să ai multe evenimente la care să mergi. Dar ca persoană din domeniu, e și mai bine că au actorii ce să lucreze. Sunt căutați actorii într-o nebunie acum. Chiar sunt căutați. Dacă tu vrei să muncești ca actor, găsești. Dar trebuie să vrei. E fain că se dezvoltă industria, se deschid cinematografe. De abia aștept să merg la Cinema Studio, am auzit că se deschide și un hub!
Ai recomandări de evenimente?
De la Unfold, stagiunea Dinam, la care am fost și anul trecut la workshop-uri. Poți să vezi performance-ul și apoi să mergi la workshop cu acei oameni, să-i întrebi cum și-au făcut treaba. Mi se pare ceva pentru un artist.. wow. Mai sunt foarte multe evenimente care se întâmplă în locații noi în oraș. Am descoperit unele locuri noi și asta m-a plătut foarte mult.
Atât de mare a fost capitala culturală, că au venit premiile Uniter aici. Știi, câteodată anul acesta chiar s-a simțit că Timișoara este capitala, și a țării, nu doar europeană. Cred că și de asta am ales să rămân în Timișoara și nu să mă mut la București.
Din punct de vedere al oamenilor, există cineva care te inspiră?
Colegii mei – Teodor Cauș, Cristina Rotaru, Ana Indricău, sunt oamenii care mișcă ceva, sunt prieteni foarte apropiați mie. Mă inspiră foarte mult dorința lor de a face, pur și simplu a face, fără să pună întrebări, a face meseria asta frumoasă de actor. Au dorințe mult mai mari, vor să ajungă mari, asta mă inspiră la ei. Povesteam la un moment cu Ana Indricău despre cât de greu e în industrie, nu găseam nici un rol. Și ea avea atitudinea: „muncește dacă vrei rol!”. Sunt oamenii de lângă noi, trebuie doar să-i primim și ne vor inspira.
Mă mai inspiră Matei Chioariu, m-a ajutat foarte mult și mi-a dat sfaturi. Tot timpul când merg la teatru să-l văd e wow. Mă inspiră oamenii cu care lucrez, Lucas Neagu, câteodată spune niște lucruri ca în citatele astea pe care le vezi pe internet.
Ana Iacob mișcă foarte multe, nu știu cum face atâtea lucruri femeia asta. Mai sunt și oamenii de la CheckOut, care fac multe evenimente din oraș. Am văzut că e și o nouă firmă, VideoTM. Îmi place că, cu cât intru mai adânc în industria asta, descopăr foarte mulți oameni care muncesc foarte din greu și nu sunt văzuți.
Mă simt inspirat și de antrenorul meu de karate, cu care am lucrat 9 ani. Mi-a fost mentor de mic, m-a învățat cum să fiu disciplinat, cum să fiu o persoană bună. Se antrenează zi de zi, de 20 de ani se trezește la șase dimineața și merge să lucreze cu câteva kilograme pe el. Nu încetinește, și face și cursuri pe lângă. Face foarte multe, dar nu se afișează, se numește Doru Burdan. E cea mai muncitoare persoană pe care o cunosc, în afară de Teodor Cauș, care e peste tot!
De final:
Cred că e foarte important să speak up, să ne spunem problemele, dar și să facem ceva în legătură cu ele. Dacă nu ne ascultă nimeni, să punem mâna și să facem noi. Noi am vrut să ne facă un studio filmul, era mult mai convenabil și ușor, dar nu a vrut nimeni, așa că ne-am făcut noi studioul nostru. Nu există scuze pentru nimic în lumea asta, poți să faci orice, dacă ți-ai pus în minte să faci ceva, poți să faci asta!
📸 Raport despre un vis | Timing
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
