După ce a absolvit studiile de actorie la UNATC din București și un master de regie și dramaturgie la Universitatea Paris X Nanterre La Défense, Eugen Jebeleanu și-a dedicat activitatea regiei de teatru, operă și de film. Împreună cu dramaturgul Yann Verburgh a fondat în 2010 Compania 28, iar în 2017 Cie des Orges în Franța. A colaborat și a semnat regia pentru mai multe teatre din România, dar și din Franța sau Germania.
În 2017, a regizat Căpcăuni, un proiect care a fost recompensat de către Fédération d’Associations de Théâtre Populaire (FATP). Pentru spectacolul Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba din 2019 a primit premiul pentru cea mai bună regie în cadrul Galei Premiilor UNITER. A colaborat cu Opera din Lyon pentru I Was Looking at the Ceiling and Then I Saw the Sky, de John Adams. În 2020, și-a făcut debutul ca regizor de film cu lungmetrajul Câmp de maci, recompensat în cadrul Festivalului TIFF 2021 cu premiul pentru Cea mai bună regie.
Dincolo de profesie, nu știe să se descrie altfel. „Sunt un om curajos, liber și asumat. Dar asta nu înseamnă că nu am foarte multe frici, temeri legate de relațiile interumane, de viața de zi cu zi. Am și dependențele mele de oameni, îmi place să trăiesc, să ies, să am o viață socială”.
Eugen spune că de câțiva ani face o psihanaliză și tot încearcă să se cunoască – „Nu știu dacă ajungem realmente într-o zi să ne cunoaștem cu totul și nu știu dacă acesta ar trebui să fie chiar scopul principal, pentru că se pare chiar bine să rămână un pic de mister”. Spune că e o persoană foarte anxioasă, deși nu pare – „cu vârsta mai trece, sper și cu psihanaliza” – că e ipohondru, este preocupat de privirea celorlalți – „poate și din cauza copilăriei și adolescenței în dans și în competiție”.
La sfârșitul săptămânii trecute a avut loc premiera celui mai recent spectacol regizat de Eugen, Lupte și metamorfoze, după romanul „Luptele și metamorfozele unei femei” și fragmente din „Cine l-a ucis pe tata?” de Édouard Louis. Scriitorul, denumit „superstarul rebel al literaturii franceze”, a fost prezent la București, unde s-au jucat două spectacole adaptate după textele sale: cel regizat de Eugen și „Cine l-a ucis pe tata?”, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Metropolis. În ambele cazuri, Édouard Louis a avut o discuție deschisă publicului, cu Eugen la Teatrelli, respectiv cu dramaturgul Mihaela Mihailov, la Metropolis.
Am participat la dialogul de la Teatrelli și ulterior la spectacolul regizat de Eugen și am văzut, dincolo de o conversație cu foarte multă esență, și o prietenie și o admirație foarte sinceră între cei doi. Am fost curioasă cum au ajuns la această relație și l-am întrebat pe Eugen. Mi-a spus că i-a citit textele, i s-au părut foarte puternice și s-a regăsit în multe dintre preocupările lui. „Doream să ne întâlnim, să ne cunoaștem și în afara lucrului și s-a întâmplat asta anul trecut. A fost o bucurie, pentru că e un om extrem de cald și de deschis la dialog, fără să fie neapărat vorba de o ierarhie și de ceva bazat pe muncă. Mi-a plăcut că foarte repede cumva, m-a integrat și pe mine și pe Yann în cercul lui de prieteni. Nu mă consider acum cel mai bun prieten, pentru că nu suntem încă atât de apropiați, însă e un soi de admirație, poate reciprocă, de respect, de prietenie”.
Apoi i-a descoperit filmul Câmp de maci și au început să lege o relație. Dincolo de faptul că a lucrat pe textele lui la acest proiect, știe că pentru Édouard e foarte importantă prietenia, nu doar din ce i-a spus, ci și din ce scrie legat de prietenie. „E foarte interesant și foarte plăcut să fii în prezența lui. La discuție eram stresat și emoționat la început, de obicei sunt obișnuit să răspund la întrebări, nu să le pun eu. Și a reușit prin calmul și inteligența lui să mă facă să mă simt foarte confortabil în momentul respectiv, deși era vorba despre el. Mi-am dat seama, vorbind cu el, în dialogul pe care l-am avut, că în preajma unor oameni de acest gen, cresc și eu și continui să mă caut. Sper să fie o colaborare frumoasă, profesională și o prietenie și pe mai departe”.
Textele pe care le-a selectat pentru spectacol nu sunt deloc unele comode, dar în unele momente Eugen a reușit să facă publicul să le simtă ca fiind ale lor, parte din povestea vieții lor. Ideea acestui spectacol a pornit atunci când a lucrat pe textele scrise de Édouard cu studenții de la master de la UNATC, unde predă, cu Măriuca Bosnea și Șerban Ghilvaci. Punctul de plecare au fost aceste fragmente din spectacol, bucăți din Cine l-a ucis pe tata? și Luptele și metamorfozele unei femei – care nu e încă tradus în română.
În prima fază a lucrat singur la adaptarea dramaturgică a spectacolului, însă a continuat ulterior cu Paula Rusu, care i-a fost asistentă. „Am încercat să păstrăm ce ni s-a părut esențial, mai ales în discurs. Ce să aibă ecou din prima parte în a doua parte, când vorbim despre tată și despre mamă. Cum își răspund unele lucruri, unele care poate chiar se repetă și voit să repetă. Ca să vedem două perspective ale aceleiași povești. Sau altele lucruri pe care am evitat tocmai să le renumim pentru a nu crea un fel de pleonasme”.
S-a concentrat pentru ca el și actorii să aducă ceva din propriile lor povești – fără să numească asta prin cuvinte, ci prin raportarea la textul lui Édouard. „Mi s-au părut pasaje importante în contextul de aici. De exemplu, am păstrat momentul când vorbește despre căderea zidului Berlinului tocmai pentru că se montează spectacolul în România și mi se pare că e un fel de ancorare și în acest spațiu. Probabil dacă aș fi făcut în Franța nu aș fi păstrat neapărat fragmentul pentru că nu mi se părea la fel de puternic”.
Și-a dorit în primul rând ca vocea lui Édouard să fie auzită, dar în așa fel încât să iasă din literatură pentru că, până la urmă, el scrie literatură. „Cine l-a ucis pe tata? e un text de teatru comandat de Stanislas Nordey, dar se simte stilul literar. Fără să-l anulez, să-l contrazic sau pentru că trebuie asumat. Dar să putem vedea cu ce poate veni teatrul și în completarea mesajelor din textele lui Édouard”.
Cel mai important aspect în relația pe care Eugen o are cu oamenii cu care lucrează este încrederea. „Deși e un cuvânt care poate avea foarte multe conotații negative, disciplina mi se pare foarte importantă. Și actorii și oamenii din echipă care lucrează cu mine știu că sunt genul de regizor care poate să stea să petreacă până dimineața, dar dacă avem repetiția la zece, la zece începem. E ceva care mă interesează foarte tare. Seriozitatea la lucru care poate vine tocmai din sport”.
Preferă un tip de abordare ca de la egal la egal, însă cu respect. Asta nu înseamnă că nu îi place atunci când actorii vin cu propuneri și sunt poate chiar „impertinenți” pe anumite improvizații sau scene, pentru că au nevoie să iasă un pic dintr-o poziție doar docilă în fața regizorului. „Cred în asta. Nu neapărat pe ideea de conflict, ci mai degrabă să poată să depășească cumva masca asta de a fi tot timpul pe placul regizorului. E ceea ce îmi place la unii actori cu care lucrez, cum e și Niko Becker – nu e vorba de impertinență la el, dar e vorba de faptul că nu l-am simțit un actor în seducție, să zic așa. E un aspect pe care îl întâlnesc la foarte mulți actori, mai ales tineri. Și e de înțeles, pentru că suntem într-o lume în care e atât de mare presiunea și competiția și vrei să ieși din mulțime”.
Dialogul este un alt element pe care îl consideră important. „Mă gândesc și la oamenii cu care lucrez, cu Yann pe partea de dramaturgie, sau cu Velica Panduru pe partea de scenografie. Să avem un dialog, să ne completăm, să încercăm să venim în beneficiul întregului spectacol, toți împreună. Regia dă cumva ideea de coordonator al întregului proiect, dar eu încerc să las libertate cât se poate de multă colaboratorilor mei, păstrând cumva direcția și conceptul pe care îl dau eu”.
Fotografii de la filmările pentru Interior zero (foto Adi Marineci – stânga) și Câmp de maci (dreapta)
Ca regizor, se ocupă să ghideze actorii pentru a crea personaje reale și credibile. L-am întrebat cât de important este acest ghidaj în viața reală – o reprezentare, o asumare în fața unor situații, să avem pe cineva care să ne îndrume la un moment dat și cineva de a cărui poveste putem să ne agățăm. E foarte important să vorbim despre anumite subiecte pentru că vin generații mai mici pentru care povestea noastră poate fi importantă, poate fi o busolă, așa cum a spus și la discuție, că și-ar fi dorit în adolescență să vadă niște lucruri care să-l facă să se simtă mai puțin singur.
„Patrice Chéreau, un regizor de teatru și film francez, care mie îmi place foarte tare, spunea că el e acolo ca regizor doar să facă actorii să fie puțin mai buni când îi ghidează, decât ar putea fi fără el. Până la urmă, are un rol de îndrumător. Și eu cred asta, fiind la bază actor și trecând prin această experiență, îmi dau seama că de multe ori e foarte complicat, e dificil”.
E chiar inuman în anumite situații să ai de jucat niște lucruri foarte vulnerabile și care să te pună într-o situație complexă emoțională și intelectuală.
I se pare important să vorbim, în primul rând, dintr-o poziție foarte onestă. Nu crede că doar persoanele gay trebuie să facă filme sau spectacole despre gay, ci e de părere că atunci când este realizat un proiect, trebuie să știe de ce îl face, cui se adresează și care e mesajul pe care vrea să-l transmită.
Fotografii realizate în cadrul spectacolului Prețul aurului
„Mi-aș dori să se facă filme despre o relație de iubire între două persoane de același sex, fără ca asta să fie un subiect și o temă. Eu cred că ar fi pasul următor înspre un soi de egalitate și câștig în favoarea comunității LGBT, pentru că abia atunci nu mai devine o problemă de rezolvat. Mai trebuie să treacă ceva timp, dar sunt filme care fac asta. Call Me By Your Name, de exemplu, e un film în care homosexualitatea este un non-subiect aproape.
Dar e important să știm de ce. Mie mi se pare esențial. Când ponesc un text, fie că e vorba de Chehov, de Yann Verburg, Fassbinder sau Édouard Louis, mă gândesc de ce fac asta în acest momentul, ce spune despre mine, ce spune despre revoltele mele, despre necesitatea mea într-un spațiu teatral sau cinematografic, atunci când e vorba de filmele pe care le fac, care e utilitatea reală, nu doar una artistică, ci poate chiar civică, într-un fel, de a face proiectul ăla. Care e scopul? Cui se adresează? Încă o dată. Mi se pare esențială întrebarea asta pentru că sunt spectacole foarte bune pe care le văd dar unde mi se pare că e greșită ținta”.
Spectacolele trebuie să fie pentru toată lumea, dar e de părere că atunci când găsește exact publicul țintă căruia i se adresează un anumit proiect, are și mai mare valoare, impact și pertinență. Cel mai politic teatru spune că e cel pentru copii și adolescenți, pentru că în acea situație contribui la construcția unei mentalități, a unui mod de a gândi, a unor opinii, lucrurile nefiind încă formate.
Prin spectacolele sale vorbește despre situații care l-au marcat, despre traume personale. Spune că nu crede că-l ajută că spune asta prin spectacole, „e foarte greu tot timpul când vorbești despre lucruri dureroase dintr-un trecut sau din ceva care face parte din identitatea ta. Gândindu-mă la Prețul Aurului, e un spectacol pe care l-am considerat important de realizat timp de mulți ani și s-a întâmplat să fie contextul potrivit. Dar nu mi-a făcut bine neapărat”.
În primă fază a fost un proiect care l-a tulburat destul de tare, pentru că a trebuit să se întoarcă foarte mult în trecut, în el și în anumite traume. „Mi s-a părut extrem de interesant ce zicea ieri Eduard despre poveștile noastre ca nefiind proprietatea noastră. Acum, după ce joc deja de un an de zile și am căpătat o altă distanță față de propria mea poveste, mă simt după fiecare reprezentație mult mai lejer. Nu mai am senzația de la repetiții, când mă durea și mi se părea chinuitor. Simt că am lăsat ceva pe scenă după atâtea reprezentații și mă simt de fiecare dată mult mai lejer.
Cu siguranță vine și din reîntâlnirea și reconcilierea cu dansul, pentru că, până la urmă, fac un doliu pe de-o parte în spectacol, dar pe de altă parte e și o reconciliere cu dansul. O reconciliere care să nu fie performativă, competitivă, ci care să fie mai degrabă de plăcere, a mișcării corpului, a libertății sale”.
Deși e dificil, consideră că nu putem face artă fără să fie dificil. „Aș fi ipocrit să zic că e simplu. Sau se poate face, dar eu nu știu, nu reușesc. Spun mereu și actorilor și echipelor cu care lucrez că e bine să avem un echilibru, să nu fim tot timpul în serviciul proiectelor noastre și al artei, ci să punem și lucrurile astea în serviciu nostru, să ne facă bine în viața noastră, că altfel, la un moment dat, epuizezi resursele și nu e neapărat sănătos”.
Eugen spune că nu vine dintr-o familie cu foarte multă cultură, „și nu e într-un sens peiorativ când zic asta”. Tatăl lui citea, fiind inginer care se ocupa de instalații sanitare, iar mama lui economistă, „nu sunt niște oameni care să vină dintr-o zonă foarte cultă. Eu am vrut destul de repede să caut mai mult. Poate vine și din faptul că m-am simțit diferit din cauza sau datorită orientării mele sexuale. După ce am ieșit din școală, de la UNATC, și întâlnindu-l pe Yann, am vrut să descopăr și alte teritorii, să nu rămân într-un loc unde îmi vedeam viitorul deja prestabilit și mi se părea o capcană foarte mare. Fiind un actor, cred, nu foarte rău și cu destul de multe perspective atunci, în momentul în care a ieșisem din școală, pentru că lucrasem cu niște regizori importanți, care au contribuit, de altfel, și ei la dezvoltarea mea artistică – Radu Apostol, Radu Afrim”.
Crede însă că atunci când a ajuns în Paris și în Franța a început să se dezvolte cu adevărat ca om și ca artist, să-și construiască propriul bagaj cultural prin deciziile pe care le-a luat și prin propriul sistem de valori. Plecarea a fost una esențială și a însemnat începutul noii lui vieți, în special întâlnirea cu arta și cultura în modul concret.
Spune că arta, cultura, în viața noastră ar trebui să trezească, să facă să gândim asupra unor teme, unor lucruri care sunt problematice în societate. „Nu cred că trebuie să educe, pentru că nu ne-a cerut spectatorul să fie educat, dar cred că trebuie să chestioneze și să vină cumva cu generozitate în spre spectator în așa fel încât să ne punem niște probleme împreună, să vedem cum putem face ca lucrurile să se schimbe”.
Fotografii realizate la filmările pentru Interior zero (foto Yann Verburgh)
După părerea lui Eugen, arta e politică, teatrul e politic, nu politizat, recuperat de un partid politic, ci mai degrabă ne întoarcem la rolului teatrului încă de la început: un spațiu în care poporul, lumea să vadă ce se întâmplă în viață pe scenă. „Cred că trebuie să își păstreze și astăzi acest scop, prin alte forme, bineînțeles. Cum vorbeam și cu Marius Panduru, cu DOP-ul filmelor mele, povestea e cam aceeași. Își schimbă un pic nuanțele, dar e cam aceeași de la începuturi până azi, spusă cu alte cuvinte. Atunci, noi de fapt căutăm forme diferite de a spune aceeași poveste care să aibă pertinență și relevanță în momentul de azi”.
Între artele spectacolului din Franța și cele din România spune că există diferențe care țin de structura teatrelor sau de vizibilitatea unor proiecte. „La Paris e un festival permanent, tot timpul sunt spectacole din toate colțurile lumii, expoziții, dans. Nu știu dacă aș putea departaja foarte tare, să spun ăsta e teatrul românesc, ăsta e teatrul francez. Nu cred că mai suntem în acel momentul, când aveam o imagine despre teatrul francez, că se stă și se vorbește la masă. Și despre teatrul românesc, care are influență rusească. Eu nu mai mai cred în chestia asta și mi se pare prăfuit să gândim așa. Cred că ține realmente de oamenii care fac proiectul, indiferent de naționalitatea pe care o au sau de limba pe care o folosesc ca să vorbească despre ceva”.
Nu își definește proiectele ca fiind franceze sau românești și nu se gândește că e ceva de ordin național cu care să se identifice. „E teatrul meu și atât. Nu știu dacă pot să-i dau altă apartenență”. Asta îi place și la alți regizori a căror muncă o urmărește – mai mult în Franța pentru că e alt tip de programare, ai acces la mai multe spectacole – că nu păstrează tradiții date de „părinți ai teatrului”. „Atunci eu încerc să văd mai degrabă lucrurile în funcție de un lucru individual, un proiect particular”.
În Franța nu există actori angajați în teatre, doar Comedia Franceză are trupă și încă două-trei teatre au actori colaboratori permanenți. „Într-un fel, toată lumea e independentă. Există un sistem de intermitență a spectacolului care înseamnă că odată ce ai lucrat un număr de ore timp de un an, mai exact 507 ore, în următorul an, statul îți dă o indemnizație pentru ce ai lucrat. Bineînțeles, tu ai contribuit la stat cu taxe, și în acest fel banii se pot întoarce, oferindu-ți o stabilitate și atunci când nu ai proiecte, să te poți întreține”.
La fel s-a întâmplat și în pandemie – „a fost un année blanche, un an în care nici nu s-a cerut ca acele ore să fie îndeplinite, pentru că nu se putea. Toată lumea a primit îndemnizația pe care o primise și cu un an în urmă. Depinde și de numărul de ore pe care îl faci, de onorariile pe care le ai. Sunt niște bareme, nu toată lumea primește aceeași sumă, dar îți permite să ai un trai cât de cât decent ca artist independent. Ceea ce în România nu e posibil. Și nu mai zic că și atunci când ești angajat într-un teatru, nu e un salariu care să fie suficient pentru o viață normală, mai ales cu prețurile care au crescut foarte mult.
Dar da, există o protecție a artiștilor pentru care s-a muncit mult. Totuși, e țara drepturilor omului, și iese în stradă lumea dacă lucrurile nu se întâmplă așa cum ar trebui. Și aici se iese și e bine, dar mai avem mult în direcția asta de protecție a artiștilor în România și nu știu ce trebuie făcut, dar ar trebui schimbat totul și luat de la zero ca să existe o reformă, altfel sunt așa niște mici schimbări, dar care sunt fără efect”.
Fotografii realizate în cadrul spectacolului Prețul aurului
Din punct de vedere profesional, următoarea perioadă este una destul de plină pentru Eugen. A încheiat etapa de montaj pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, Interior zero, o ecranizare a romanului cu același nume scris de Lavinia Braniște. Urmează să înceapă lucrul la scenariul de film pentru Prețul aurului.
Pe partea de teatru are mai multe proiecte în țară în următorii ani: în București sau Sibiu, unde începe în aprilie un nou proiect pe un text de-al lui Pasolini – Teorema. La finalul anului se va întoarce la Teatrul Metropolis pentru un proiect, iar anul următor va lucra la Craiova și Arad. Își dorește, de asemenea, să continue proiectele companiei lui de teatru din Franța, împreună cu Yann Verburgh, să demareze un un nou proiect pe un text de-al lui – Zăpada e din ce în ce mai neagră în Groenlanda.
Este profesor asociat la UNATC și are un curs cu studenții de la masterul de actorie din anul al II-lea. „Cum am făcut proiectul cu școala de la Paris, Corespondențe, cred că voi avea un alt proiect anul viitor cu școala de la Limoges. Îmi place această transmitere, pentru că îmi permite și mie să rămân ancorat și conectat la noua generație, și în același timp să descopăr și pentru proiecte pe care vreau să le fac mai apoi. De exemplu, sunt actori pe care vreau să-i iau în proiectele pe care vreau să le fac, cum s-a întâmplat și în cazul Măriucăi și al lui Șerban, e cazul lui Tiberius Zavelea, care a jucat în Corespondențe și pe care o să-l aduc la Sibiu colaborator pentru rolul principal”.
Deși în timpul interviului am început cu aceste întrebări fulger, nu mi s-a părut alt loc mai potrivit decât să le las în încheiere, ca un ultim, sau poate prim gând la cuvintele pe care le-am tot întâlnit în și despre munca lui Eugen Jebeleanu.
Task-ul? Unul simplu, să spună ce-i vine prima dată în minte când spun aceste cuvinte:
Libertate – Uf. De ce mi-a venit în cap Franța acum? Probabil pentru că acolo simt asta.
Adevăr – Teatru aș zice acum.
Curaj – Eu.
Campion – Eu, dar mai în trecut.
Preț – Mă duce bineînțeles cu gândul la Prețul aurului, la spectacol, dar nu știu. Deși m-am gândit și la bilete de spectacole.
Eșec – În viața mea ruptura cu dansul sportiv a fost considerată ca un eșec.
Performanță – Niko Becker.
Viață – Aș zice Yann.
